Obsesia mancarii e o poveste de dragoste. Prefer sa am de-a face cu cei care iubesc mancarea, nu cu cei care urasc grasimea. Daca iubiti mancarea, veti reactiona pozitiv la visele despre bucatarie. Dar daca urati grasimea

un lucru pe care il puteti insfaca si simtiti ca l-ati insfacat , va urati pe dumneavoastra. Si bucatariile.
Exista vreo speranta pentru cei care urasc? Un strop, daca ajung sa priceapa ca o mare parte din vorbele si agitatia si grijile legate de grasime nu sunt decat prostii. Daca aveti 9 kile "peste cat trebuie", cel mai bun lucru ar putea fi sa le acceptati si sa va vedeti de treaba. Problema insa, o stim cu totii, este faptul ca ati tot crescut in greutate odata cu trecerea anilor, si va temeti ca 9 kile acum inseamna 18 peste cinci sau zece ani. S-ar putea sa aveti dreptate. recomand programul chiar daca nu doriti decat sa va mentineti greutatea de acum. Tot balamucul cu bucataria va ofera cel putin o distractie. Daca nu va schimbati obiceiurile alimentare si hrana pe care o consumati, veti continua sa va ingrasati.
Parca o aud pe sora mea protestand in gura mare

da, stie ea prea bine ca vorbesc serios, dar chiar am si gasit momentul potrivit sa-i recomand cuiva sa-si faca o bucatarie noua. Hei, doar am zis ca eu nu mi-o pot permite. Dar asta e literatura stimulanta, mai tii minte? Nici Thomas a Kempis nu se astepta sa-l imite cineva pe Cristos, si nici Immanuel Kant nu credea ca va renunta cineva la minciuni, dar considerau ca este important sa arate idealurile. Asta fac si eu.
Ganditi-va la ideal. Cei mai multi dintre noi suntem siliti sa ne pastram bucatariile cele vechi. Dar nu ne opreste nimeni sa schimbam aprovizionarea si modul de folosire. Renuntati la majoritatea alimentelor prelucrate. Procurati-va carti de bucate noi. Scopul esential este acelasi. Schimbati-va comportamentul in directia idealului.
Chiar si cu 900 sau 1 200 de calorii pe zi puteti manca lucruri bune - nu prea multe pana la regimul de mentinere, dar hai sa zicem ca ati ajuns acolo. A trecut mai bine de un an, si sunteti la regimul de mentinere. Ganditi-va ca sunteti norocos: 2 000 de calorii pentru femeia de 1,60 m si 2 400 de calorii pentru barbatul de 1,72 m. Mai aveti o gramada de invatat despre gati-rea unor mancaruri savuroase in limita caloriilor permise. Mai multa distractie.
Grozav, dar apare acum problema cruciala. Sunteti vulnerabil, ca alcoolicii, asa incat daca mancati un jeleu sau o gogoasa tavalita prin zahar va treziti curand de unde ati plecat? Nu. In orice caz, nu ati putea sa va tineti mortis de regimul fara zahar, fara faina alba si fara alimente preparate fara sa deveniti la fel de rau vazut ca un antialcoolic intr-un bar. Ati invatat sa va descurcati cu mancatul in oras si sa va mentineti greutatea. Vor mai fi si perioade de exces si de prabusire, veti pune la loc 5 kile, veti cadea in deznadejde. Dar stiti ca este proiectul cel mare din viata dumneavoastra si ca il puteti realiza. Dupa o saptamana sau o luna veti ajunge iar la greutatea dorita si veti ramane acolo.
Pasul urmator este sa invatati sa va asumati abateri controlate intentionate, fara sa fiti la cheremul sansei si al invitatiilor in oras, pentru a va satisface nevoile ocazionale de a manca ceva scandalos de nepotrivit cu regimul de mentinere. Fiti cumpatat.
Cum indrazneste cineva care, ca mine, marturiseste ca moare dupa jeleuri, sa vorbeasca despre cumpatare? Pentru ca, daca reusiti sa siliti noul stil de alimentatie, nu aveti de ales; trupul insusi va va sili la cumpatare.
Vi se pune pata sa mergeti la pizzerie si sa va imbuibati cu o portie cat roata carului si un butoi de bere? Foarte bine. N-aveti decat. Veti constata ca nu mai are gustul stiut. Pizza e prea dulce, si prea sarata, si prea multa. Nu va jenati, mancati din ea mai mult decat va trebuie. Mergeti la culcare cu stomacul chiorain-du-va. Reduceti din caloriile de a doua zi. Pana la ora de cuicare din seara urmatoare v-ati dat seama, imbufnat, ca e prea scump platita ghiftuiala.
Ei, dracia dracului, da' mai trebuie sa rasuflati si dumneavoastra!
Corect.
Pana sa ajungem la asta, trebuie sa va spun ce am patit eu. Citesc foarte mult, si cateodata in timp ce citesc rontai dulciuri ieftine. Niciodata nu m-am dat in vant dupa ciocolata, dar ador dulciurile ieftine, adica le adoram - ca nu bag mana in foc pentru asta acum, dar hai sa zicem ca mai sunt momente cand imi lasa gura apa dupa ele. Mie imi plac jeleurile, cu care v-am im-puiat capul pana acum, nu variantele lor scumpe din magazinele de dulciuri elegante, ci jeleurile simple, de moda veche, din bacaniile copilariei mele. in forma de arahide, de felii de portocale, de ardei rosii si de boabe de porumb. Dar, mai presus de toate: lemn-dulce in orice forma. A fost o vreme cand puteam topi o jumatate de kil de dulciuri fara sa-mi dau seama, tot bagand mana in punga si constatand cu dezamagire la un moment dat ca nu mai gasesc nimic. Cand smecherii de fabricanti au trecut la pungi de trei sferturi de kil eu nici macar n-am observat. imi amintesc prea bine cum am dat gata odata dintr-un foc o punga de un kil de felii de portocala, dar n-am nici cea mai mica idee ce citeam. Nevasta-mea scapa haturile la chipsuri, gogosi cu zahar si prajiturele Hydrox, sau chiar la fursecuri cand n-are altceva. insa n-a reusit niciodata sa manance atatea prostii cate maneam eu. Dat fiind ca prajiturile, piscoturile si placintele pe care le facea mama erau atat de bune, nu m-am prapadit niciodata dupa patiseria de la magazin, ceea ce nu ma impiedica sa dau gata orice pachet care se afla la indemana, deschis, si risca altfel sa se strice.
Zic ca nu-mi imaginez lucrurile de care mi-e pofta acum pentru ca, desi ma mai ingras si slabesc, am urmat programul fara alimente prelucrate, fara zahar etc. pe perioade destul de lungi ca sa-mi fi schimbat gusturile. Modul in care percepem hrana decurge din comportamentul nostru alimentar modificat. Modificand comportamentul ne putem modifica si credintele.
Lucrurile stau cam asa. Pascal era contemporan cu Descar-tes si ambii erau matematicieni geniali. Dessectiunes si-a folosit geniul aplicand la filozofie metodele matematicii, dar Pascal si-a dat seama curand ca exista o prapastie intre ratiune (a carei incununare este matematica) si credinta (prin care intelegea credinta in dogma crestina). Din pacate, Pascal era prea destept. Dogma crestina contine prea multe contradictii flagrante, cum ar fi: acelasi lucru este in acelasi timp unul si trei (Sfanta Treime), acelasi lucru poate fi in mai multe locuri deodata (euharistia), si cineva poate fi si uman, si divin (Cristos). Pascal cel logic a inceput sa se indoiasca de religia crestina, si aceasta l-a ingrijorat cu adevarat, pentru ca indoiala duce la pierderea credintei, ceea ce i-ar fi anulat sansele de mantuire. Atunci Pascal a incercat sa se forteze sa creada, formuland ceea ce a ramas in istorie cu numele de "pariul lui Pascal".
Sa zicem ca Dumnezeul crestin exista si dumneavoastra nu credeti in El. O incasati. Pe de alta parte, daca nu exista si credeti in El, nu pierdeti nimic. Daca Dumnezeu exista si muriti ateu, va treziti in iad; daca nu exista si muriti credincios, n-o sa observati diferenta. Jucatorul istet crede in Dumnezeu. Nu aveti decat de castigat, nimic de pierdut, zice Pascal.
Daca slabiti 9 kile si nu le mai puneti la loc nu va asigurati mantuirea, dar n-are ce sa va strice. Pariul e ca peste o vreme veti arata mai bine, va veti simti mai bine si veti fi mai sanatos. Peste o vreme veti muri, desigur, si atunci nu va mai conta cum v-a iesit schema cu pariul. Dar asta e destul oare ca sa va faca credincios? Nu, si nici Pascal n-a devenit credincios datorita pariului. Nu e destul sa te imboldesti singur sa crezi anumite lucruri, mai ales pe cele contradictorii. Pascal a dat instructiuni suplimentare.

Mergeti la biserica in fiecare dimineata si faceti tot ce fac credinciosii. Faceti asta zilnic, fara nici o abatere, si - minune! intr-o buna zi va veti trezi ca sunteti credincios. Odata ajuns credincios, cand va va veni iar gustul indoielii il veti gasi respingator.
Iertata fie-mi paralela, dar exact asta am patit eu cu jeleu-rile si, ceea ce e mai grav, cu lemnul-dulce in orice forma, care acum arc gustul unui bulz de smoala. Pofta de dulciuri ieftine careia m-am mai abandonat de cand mi s-au schimbat gusturile a dus la dezamagiri amare. Mi-a ramas in gat dupa primele trei-patru bucati pe care le-am inghitit in numele celui care am fost. Acum sunt prea dulci. Si au un gust metalic sau chimic. Sa fie vopsclurile sau aromele artificiale

oricum, ceva a dus de rapa dulciurile ieftine din copilaria mea.
Tot asa, si Pascal a tot abandonat la maturitate matematica si logica din tinerete, si iar s-a intors la ele. Acum gustul si binefacerile fructelor proaspete imi par mult deasupra celor ale dulciurilor, dar oare Pascal avea dreptate sa renunte la logica pentru credinta? Nu cred, dar asta il facea sa se simta bine. Odihneas-ca-se in pace.
Sigur ca dorinta de a arata mai bine nu se a cu dorinta de mantuire. Pascal a dobandit credinta cu pretul renuntarii la ratiune, dar trebuie sa ajungem atat de departe pentru a slabi? Nu, nu e nevoie de exces de zel. Hai sa analizam un pic ceea ce marele pragmatist american William James numea "vacanta moralei".
James zicea ca in cazurile in care nu exista do convingatoare pentru alternative, putem sa o credem pe oricare dintre ele. Dat fiind ca nu exista vreo dovada concreta a existentei sau nonexistentei lui Dumnezeu, putem crede in el. Asta inseamna ca "morala intra in vacanta". Si nu e nevoie sa renuntam la ratiune.
Din nou fie-mi iertata paralela, noi, la fel cu James, cautam o modalitate de a lasa deoparte prajitura si de a o manca, in acelasi timp. Nu e nevoie sa ajungem la extreme, ca Pascal, dar prostiile pe care le bagam in noi in copilarie nu se mai potrivesc. Nu mai au gustul pe care il aveau, daca urmam acest regim. Mergeti in orice loc in care se vand prostiile acelea si incercati. Mie imi placeau hamburgerii de la White Castle. De necrezut.In loc sa va indopati cu prostii, cautati cel mai bun restaurant pe o raza de 100 de kilometri. garantez ca aceasta incercare ar starni un ras cu lacrimi celor care traiesc intr-un satuc din Iowa. insa in zilele noastre majoritatea oamenilor locuiesc in orase mari, iar in America, in locurile in care traiesc cam un milion de locuitori, poti gasi macar un restaurant bun. Daca nu gasiti asa ceva in apropiere, intrati intr-un club al gastronomilor, sau creati unul. Si apoi o data pe luna ghiftuiti-va cu cea mai buna mancare pe care o gasiti.
Poate ca o sa va usture rau la buzunar. Poate ca va trebui sa mergeti pana acolo cu masina cale de doua ore (si inca doua la intoarcere). Foarte bine: e un timp petrecut fara sa puneti gura pe mancare, dar in cautarea ei.
Am visat la o bucatarie. Acum sa visam la o masa, masa ideala. Curatandu-va cerul gurii de alimentele prelucrate ati ajuns in stare sa apreciati o varietate de gusturi aproape infinita. La fel cu cunoscatorii ceaiurilor sau vinurilor rafinate, puteti deveni un cunoscator al mancarurilor bune. Ca gastronom, puteti cauta acum gusturile. Mergeti in Franta. La Lyon. Cei mai buni maestri bucatari din lume gatesc in Lyon sau in imprejurimile lui.
Economisiti-va banutii. (E mai ieftin decat bucataria. O data in viata puteti sa va permiteti sa o faceti si pe asta.) Luati avionul de Paris, impreuna cu cineva drag. Luati trenul pana la Lyon. Mancati in cateva restaurante bune, dar ieftine. Faceti cercetari. Aflati care sunt cei mai buni bucatari si unde lucreaza. Vedeti care sunt specialitatile lor si hotarati care dintre ele vi se potriveste cel mai bine, dumneavoastra si insotitorului. Apoi mergeti la bucatar si indesati-i in mana echivalentul in franci a 2 000 de dolari. Spuneti-i sa pregateasca o masa pentru o zi din saptamana urmatoare. Cand ii convine. Sa aleaga el meniul. Se intelege ca aveti incredere in el. Cerul gurii dumneavoastra se afla in mainile lui.
Si va va face sa deveniti credincios.
Sunt persoane carora li s-a intamplat asta. Si 2 000 de dolari pentru doua persoane e un fleac. La inceputul anilor '80, Craig Claibome impreuna cu un prieten i-au cerut unui maestru bucatar de la Paris sa le pregateasca "cea mai buna cina din Europa". Maestrul era Denis Lahana, care a preparat 31 de feluri, cu noua vinuri, Calvados si coniac. A costat 4 000 de dolari. (American Express a platit totul, ca truc publicitar.) Ma grabesc sa precizez ca mancarea in sine nu a costat mai mult de 1 000 de dolari. Vinurile bune sunt foc de scumpe, si lui Claiborne ii place vinul. Cei mai multi dintre noi nu devenim cunoscatori ai vinurilor pentru ca nu ni le putem permite, fie din cauza caloriilor, fie din cauza banilor. Spuneti-i maestrului bucatar sa o lase mai moale cu vinurile. Ceea ce doriti sunt felurile lui de mancare.
Daca nu va puteti permite sa mergeti in Franta, incercati la Napa lley, in California.