Scurt istoric al specialitatii o.r.l.

SCURT ISTORIC AL SPECIALITATII O.R.L.

Afectiunile specialitatii ORL - cunoscute unele din timpuri stravechi - au fost tratate multa vreme de catre medicii 'atoatecunoscatori' cum ne-am exprima in limbajul de azi. Mai apoi, cu separarea specialitatilor mari, au fost separate si afectiunile ORL in boli medicale si chirurgicale, dar o data cu importante descoperiri tehnice de investigare amploarea elementelor de morfopatogeneza si extinderea posibilitatilor terapeutice se impune o preocupare ce nu mai face posibila o 'medicina mare si unica'.

Evenimentele care au permis conturarea specialitatii se deruleaza incepand cu jumatatea secolului XIX, cand in 1841 descoperirea oglinzii/concave perforate cu maner de catre medicul de circumscriptie Hofmann este extrapolata de Helmholtz, care o transforma in oglinda frontala, dupa care Troltsch o foloseste cu sursa indirecta artificiala si ii largeste aplicatiile in observatia clinica a organelor orolaringologice deja descrise de anatomisti cu mai bine de 100 de ani in urma. Acestei descoperiri, se adauga aplicarea sistematica in practica a laringoscopiei indirecte de catre Turck si von Czermak, tehnica preluata, in acelasi an - 1858 - de la profesorul de canto Garcia care foloseste pe sine insusi o oglinda laringiana improvizata pentru a-si observa organul vocal. Construirea laringoscopului, bronhoscopului si esofagoscopului cu tub rigid se datoreaza lui Killian care, pentru prima oara prin aceasta metoda, extrage in 1897 un corp strain bronhic.

O data cu inmultirea mijloacelor de observatie patologia se largeste prin posibilitati multiple de diagnostic, terapia se perfecteaza cu noi date si actiuni bine sustinute. Otologia se dezvolta separat de Rinofaringolaringologie si este exceptional reprezentata prin activitatea medicala a lui Schwartze care abordeaza cu succes apofiza mastoida in 1873 (antrotomie). La scurt timp dupa aceea a fost efectuata operatia radicala a urechii medii, iar Kessel face pentru prima oara operatii pe scarita. Dupa 1945 se introduc in practica medicala tehnicile maritoare, specialitatea devenind de interes major, urmarind prin abordarea microchirurgicala a urechii nu numai vindecarea dupa un proces inflamator ci si recuperarea senzoriala a functiei auditive sau conservarea acesteia. Aceasta din urma a fost scopul interventiilor lui Wullstein si Zollner prin conceperea timpanoplastiilor ca si imbunatatirea auzului la pacientii cu otoscleroza. Aplicarea antibioterapiei alaturi de microchirurgie a adus noi reusite terapeutice. Dezvoltarea metodelor de investigatie audiologica inceputa timpuriu dar realizand succese importante dupa descoperirea audiometrului, contureaza specialitatea Audiometrie si se efectueaza stralucit cu aparate electroacustice completand diagnosticul, indicand tratamentul tulburarilor de auz. Protezarea auditiva reinsereaza pacientii surzi intr-o viata sociala normala.

Rinofaringolaringologia datoreaza primele sale succese ca disciplina medicala aplicarii cocainei ca anestezic de suprafata, in 1884 de catre Jelinek, situatie in care devin posibile : investigatia, diagnosticul si tratamentul unor organe putin sau deloc accesibile pana atunci. Billroth este cel care numeste laringectomie prima operatie cu succes de acest gen, in 1873. Principiile chirurgiei laringelui in patologia tumorala benigna si maligna au fost stabilite de Gluck si Soerensen la sfarsitul secolului XIX. In ultimele decenii au fost descoperite modalitati de abordare regionala plastica si reconstructiva in chirurgia fetei si gatului. Microchirurgia laringelui se practica azi uzual in terapia multor afectiuni ale organului, fiind complectata cu laser-terapie. Rinologia, specialitate de mare interes in fapt, dar nedenumita, este cea care beneficia de o anatomie, fiziopatologie, semiologie si terapie bine puse la punct inca dinaintea erei noastre cand, fie din criterii estetice ( pedeapsa cu taierea nasului implica refacerea lui) fie functionale (respiratie deficitara), medicii timpurilor au fost nevoiti sa ii acorde o consideratie aparte demonstrata de altfel prin prezenta modulului despre traumatismele nasului in Corpus Hippocraticum. Descoperirea complexului aerian nazal reprezentat de sinusuri, in secolul XVI, completeaza inteligibilitatea lacunara a fiziopatologiei nasului si cavitatilor anexe. Modalitatile de diagnostic si tratament beneficiaza si in acest caz de endoscopie si microendoscopie cu tehnicile asociate acestora.

Continuitatea anatomica regionala, unitatea morfologica reprezentata de mucoase, fiziologiea, fiziopatologia comuna ca si comunitatea metodelor de investigatie determina scolile medicale ca mai devreme sau mai tarziu in functie de rezistenta la opinii divergente, sa uneasca disciplinele Otologie si Rinofaringolaringologie intr-o singura specialitate adoptata in studiul universitar si postuniversitar medical din intreaga lume, Prima catedra de ORL este astfel infiintata la Viena in 1873, urmand ca apoi Scoala medicala franceza si mai tarziu cea germana sa confirme studiul si existenta permanenta a acestei discipline in invatamantul medical.

Scoala medicala romaneasca traieste aceleasi transformari si restructurari ca si aiurea, cazuistica ORL cerandu-si drepturile prin frecventa si gravitate. Inca din vremea cand specialitatea nu era conceputa, profesorul universitar C.Davila invita pentru colaborare interuniversitara la Bucuresti pe Prof.Dr. L.Kugel de la Viena care in 1863 tine cursuri de oftalmologie si otologie studentilor romani, profesand la spitalul Coltea si fiind unul din membrii fondatori ai Societatii Romane de ORL (1908).

Introducerea in invatamantul medical din Romania a specialitatii ORL intai facultativ (1900)se face din initiativa doctorului Eugen Felix medic al Spitalului Coltea. Disciplina apare din 1919 in programa de invatamant a studentilor facultatii Clujene introdusa de catre profesorul N.Metianu. Ulterior si in Romania ORL-ul a devenit specialitate de studiu universitar obligatoriu.