eSanatos - sanatatea ta e preocuparea noastra!
    Cauta in site
NutritieBoli
                 Home | Creeaza cont nou | Login membri


Psihopatologie

NAVIGARE RAPIDA: » Pagaina principala » GHID MEDICAL » psihiatrie » psihopatologie

Aspectele antropo-culturale ale sanatatii si bolii

Trimite pe messenger Versiune pentru tiparire

Sanatatea si boala au un caracter mult mai larg decat ce! strict circumscris la dimensiunea lor medico-psihobiologica. Ca orice fapt uman, ele au in primul rand o semnificatie antropoculturala. Orice schimbare care priveste persoana umana, ca trup sau ca suflet, este perceputa si traita de aceasta, dincolo de alteralitatea existenta, ca o experienta sufleteasca si morala. Alteralitatea este perceputa nu numai ca o "schimbare", ci si ca o "inlocuire" prin care sanatatea sau "starea de bine" este inlocuita cu boala sau cu "starea de rau" ce se instaleaza in locul acesteia sau in interiorul ei.In cultural si moral, boala este considerata un fenomen de posesiune. in trupul si in sufletul bolnavului se substituie sau se suprapune ceva strain, necunoscut si nedorit. Un "spirit" devorant si distructiv (T.K. Osterreich, M. Sendrail). in felul acesta, intre istoria medicala si cea culturala a "raului" se sileste o relatie directa, permanenta.
M. Sendrail afirma ca intre "istoria bolilor" si "istoria cilizatiilor" exista o relatie directa. Fiecare cilizatie isi creeaza o patologie proprie, in functie de moravuri, legi, modele de gandire, valori morale si religioase (interdictii, norme, cutume etc). in mod egal, si bolile concura la definirea unei culturi. Fiecare secol sau epoca istorica are "stilul sau patologic", asa cum are si "stilurile sale culturale" (M. Sendrail). O incursiune succinta in istorie reveleaza aceste aspecte.
Cercetarile de arheologie medicala si antropologica au dus la concluzia ca in epoca paieolitica erau foarte frecvente osteoartrozele cronice. Epoca hipocratica, ce inaugureaza un model de gandire rational-stiintifica a bolilor, subliniaza caracterul procesual al evolutiei clinice si, in mod special, dinamica periodoca a bolilor (febrele, epilepsia, bolile psihice etc). Evului Mediu ii sunt specifice pandemiile (pesta), dar si psihozele colective cu tema mistica, determinate de un mod de gandire inchis, de o "gandire dubla" cu caracter antagonist, contradictoriu, care opunea credinta crestina ereziilor legate de influenta spiritelor malefice ale demonilor (ideea de posesiune demonica) asupra oamenilor. Pentru Renastere este specifica o boala noua, venita in Europa din America: sifilisul. in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea apar bolile de pletora (apoplexia, obezitatea, guta). Epoca Romantica este legata de proliferarea ftiziei, "febra somatica", dar si de inceputul utilizarii drogurilor stupefiante (eteromania, opiomania, hasisul) ca expresie a evadarii omului in "universurile imaginare". Secolul XX schimba complet modul de ata, felul de a gandi si de a actiona al omului, dar, odata cu acestea, si formele de manifestare a sanatatii si bolii. Apar noi forme de suferinta, in majoritatea lor legate de "stilul de ata" al omului modern - nelinistit, suprasolicitat, aflat intr-o permanenta "neliniste a cautarii" -, de un "efort de adaptare" la o lume in continua schimbare. in sfera patologiei isi face intrarea un concept medical nou: "sindromul general de adaptare", care se va impune in clinica prin "bolile de stres". Asistam la o proliferare necunoscuta inca in istorie a bolilor psihice (nevroze, depresii, psihoze, diverse manifestari suicidare etc.). O noua clasa clinica isi castiga locul in seria "speciilor medicale" : bolile psihosomatice. La acestea se adauga bolile cardiovasculare, cancerul, SIDA, dar si boli specifice cilizatiei tehnologice: bolile de munca, accidentele, bolile traumatice, bolile de radiatie radioactiva etc.



Cum trebuie inteleasa si interpretata aceasta evolutie istorica, medico-culturala si morala a variatiilor starii de sanatate si a mobilitatii bolilor in societatea umana ?
Omul este o fiinta funciarmente nelinistita. El isi cauta permanent "linistea" si "starea de echilibru". Este o fiinta oscilanta si nemultumita care tinde catre implinire. El aspira permanent catre starea de echilibru si perfectiune. Este o aspiratie in care sunt concentrate atat idealurile moral-spirituale, precum si cele logice si sufletesti. Aceasta a dus la dihotomia "bine/rau". Binele este conditia starii de sanatate, de echilibru fizic, sufletesc si moral. Raul este ruperea unitatii si tulburarea starii de echilibru fizic, sufletesc si moral al omului. Raul este atat boala, cat si pacatul.
Corelata cu istoria culturala a sanatatii si a bolii este istoria culturala, atat morala, medicala, cat si psihologica, a terapeuticii. Ele fiind inseparabile, vom prezenta in continuare cele mai importante momente ale etapelor istorice de evolutie a ideilor si practicilor terapeutice.
Epoca paleoistorica, dominata de gandirea si practicile magice, a produs, in ul terapeuticii generale, o forma de terapie specifica, reprezentata prin samanism, perpetuata, in unele culturi izolate, pana in zilele noastre.
Practicile terapeutice ale epocii clasice a Antichitatii le intalnim expuse de Homer in Iliada. Motivul cu care se deschide epopeea este "nebunia lui Ahile". Impetuosul, insilul, imprezibilul erou oscileaza sufleteste intre "crize de manie coleroasa", cand se infrunta cu Agamemnon, si "melancolie", cand moare in lupta Patrocle. "Nebunia lui Ahile" va fi tratata, ne spune Homer, cu cantece, muzica, mangaieri si cuntele de consolare ale femeilor. Este prima forma de psihoterapie.
Cel mai important moment, care inaugureaza o noua orientare ca atitudine morala in terapeutica, este reprezentat de Socrate. Pentru acesta, asa cum trupul are nevoie de tratament (somatos therapid), in mod egal si sufletul trebuie tratat (psyche therapia). Socrate este primul care utilizeaza termenul "psihoterapie", avand semnificatia de "ingrijire a sufletului". Sensul pe care acesta i-l da este in primul rand de ordin moral. Dar in dialogul sau cu Charmides sau cu Georgias, Socrate vorbeste despre necesitatea si modul de a "trata sufletul" si "bolile" acestuia. El ne spune ca a invatat acest mestesug de la un trac, Zalmoxes, care a fost sclavul si discipolul lui Pythagora si care recomanda ca sufletul sa fie tratat cu vorbe blande, frumoase, cu mangaieri consolatoare, cu cantec si muzica.
Ideile lui Socrate in ul psihoterapiei sunt preluate de catre stoici. Ele ne sunt expuse de Seneca in tratatele sale filozofice (De ira. De tranquillitate animi. De constantia sapientiorum etc). Ideile stoicilor sunt preluate si de traditia crestina.

regasindu-le mai tarziu ca "tehnici" de rugaciune, de liniste sufleteasca si de comuniune cu dinitatea in practica isihasta (Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Grigore Palamas).
Epoca moderna este inaugurata de N. Malebranche si R. Dessectiunes. Primul ne propune o "psihoterapie a moravurilor" prin "mortificarea simturilor" cu ajutorul ratiunii. R. Dessectiunes va face recomandari, in aceasta printa, in scrierea sa Reguli pentru indreptarea spiritului.
Mai aproape de noi, secolul al XlX-lea, dominat de filozofi si moralisti, aduce in discutie "conceptul de angoasa" (S. Kierkegaard) si raporturile sale cu echilibrul interior al fiintei si sensul etii acesteia, care vor da nastere unui important curent filozofic cu puternice influente in psihoterapie: existentialismul (M. Heidegger, J.-P. Sartre, K. Jaspers, L. Binswanger). Tot in aceasta epoca, F. Nietzsche recomanda o "dietetica a spiritului" prin eliberarea omului de constrangerile morale si afirmarea sa prin "vointa de putere". Este o concluzie care incheie ideile anterioare ale lui A. Schopenhauer.
Epoca medicala a terapiei bolilor psihice este marcata prin trei momente principale. Primul care deschide aceasta serie este Ph. Pinel, "medicul filozof" care introduce "terapia morala" in azi Ic Ic de alienati. Al doilea moment este reprezentat de F. Mesmer, care, recomandand si utilizand "magnetismul animal" in practica terapeutica, inaugureaza psihoterapia bazata pe sugestie. Ultima mare personalitate care va exercita o influenta covarsitoare in epoca este J.M. Charcot, cu studiile si demonstratiile sale clinice asupra isteriei. De la ultimii doi, S. Freud isi va trage, in mare masura, substanta doctrinei psihoanalitice.
Cel care introduce si statueaza definitiv psihoterapia in practica medicala, ca tratament particular, specific bolilor psihice, este S. Freud. Cuvantul dene "instrument terapeutic". Libera asociatie, interpretarea "mesajelor narative" ale pacientului, prelucrarea acestora vor constitui noua forma de psihoterapie analitica, din care, teoretic, deriva toate celelalte.
Putem afirma, in acest moment, ca istoria sanatatii, ca si istoria bolii, este paralela cu istoria evolutiei umanitatii si a cilizatiei. intre boala si terapie exista o relatie directa, iar ele nu pot fi separate din contextul aceleiasi "mentalitati" sociale, al "conceptiilor despre lume" (Weltanshauungen), constituind, poate, elementele cele mai interesante, mai pline de semnificatie si importante ale acestuia.

Conceptul de normalitate
Pentru a intelege si defini "patologicul", anormalul, trebuie sa facem referinta la sfera "normalitatii", intrucat boala mintala nu poate fi inteleasa si explicata decat in raport de atie cu sanatatea mintala1.
Pentru psihopatologie, problema normalitatii este deosebit de importanta, intrucat ea reprezinta criteriul de evaluare a tulburarilor clinice, considerate ca "abatere de la normalitate" (D. Canguilhelm, F. Duyckaerts, G. Deshais).
M. Sabshin distinge o anumita paleta de varietati in sfera normalului, dupa cum urmeaza:
a) normalitatea ca sanatate ;


b) normalitatea ca utopie;

c) normalitatea ca medie ;


d) normalitatea ca proces.

Notiunile de normal si anormal pot fi considerate ca notiuni opuse la fel ca binele si raul, avand la baza o dialectica a contrariilor. Notiunea de normal este insa echivoca. Ea poate fi considerata si din punct de vedere statistic, prin reprezentarea grafica a distributiei sub forma "curbei lui Gauss". Normalitatea ideala variaza in raport cu normele valorice ale modelului sociocultural.


Conceptul de normalitate, desemnand starea de echilibru, implica adaptarea atat pe intern, intrapsihic, cat si in ul lumii externe a indidului, avand prin aceasta o semnificatie antropologica largita. Considerata din punct de vedere psihologic, normalitatea este definita de I. Kant in felul urmator: "Inteligenta este si ramane normala, in ata practica, in masura in care isi manifesta si isi pastreaza caracterul empiric. Ea trebuie sa fie si sa ramana conforma cu experienta. Spiritul omenesc este, prin urmare, sanatos atunci cand simte, judeca si hotaraste potrit cu experienta si bolnav atunci cand se indeparteaza sau chiar se instraineaza de ea". Aceasta definitie formulata de I. Kant este cea care corespunde conceptiei despre normalitate si boala psihica in sfera psihopatologiei.
Limitele de variatie ale "normalului" permit sa distingem cateva aspecte nepatologice care nu pot fi considerate anomalii. Acestea sunt conceptele de "diferit" si "divers".
Interne, in acest caz, un nou cadru largit al "accepilului" in care sunt incluse urmatoarele aspecte:
a) normalul, ca indicator standard al unor valori culturale ;


b) diferitul, ca o alta forma posibila a normalitatii;

c) diversul, ca o varianta de tip formal a normalitatii.In esenta lor, cele trei concepe de mai sus exprima de fapt ipostaze diferite ale unor "variatii accepile" in sfera normalitatii.
Un alt aspect care intra in discutie este reprezentat de raportul dintre normalitate si adaptare. Se considera ca adaptarea este simplul proces de acceptare oferii indidului de mediul exterior sau de societate.
Dupa R. Mucchinelli, adaptarea este o investire de energie orientata pentru ca indidul sa se integreze si sa poata rezista in fata presiunii exercitate asupra lui de psihotramnatismele sociale, dublata de capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile impuse de legaturile sociale. in felul acesta, autorul mentionat considera ca procesul de socializare reprezinta achizitia aptitudinii de a putea efectua eforturile de adaptare sociala continua, pentru a-si insusi si mentine rolurile sociale dobandite.
Cu toate acestea s-a constatat faptul ca pentru un indid normal este imposibil sa se poata adapta la toate grupele sociale. Din acest motiv, E. Trillat prefera sa utilizeze drept criteriu al normalitatii "adapilitatea", afirmand ca "indidul normal nu este niciodata complet adaptat, in schimb psihopatul este o persoana inadapila".
Atat normalitatea, cat si anormalitatea depind de variatiile mediului exterior in ceea ce priveste capacitatile de adaptare ale indidului, fapt care va declansa suferinta.
Un alt aspect de care este legata atat normalitatea, cat si anormalitatea este dimensiunea istorica, psihobiografica a indidului, a factorilor de ata care pot interveni fie in sens "protector", fie avand semnificatie de "risc morbigenetic".
Datele de antropologie culturala au pus in edenta faptul ca manifestari psihocom-portamentale considerate ca patologice in cadrul unei arii socioculturale pot fi acceptate ca normale in alta. in felul acesta, "boala dene ea insasi o norma de ata, dar o norma de tip inferior, in sensul ca nu permite nici un fel de abatere in afara cadrului ei strict limitat" (J. de Ajuriaguerra). G. Canguilhem considera, in sensul acesta, ca bolnavul si-a pierdut capacitatea unei adaptari flexibile la conditiile oferite de mediu, in raport cu indizii normali care dispun in mod liber de aceasta aptitudine.
Boala este o noua forma de ata caracterizata prin manifestari fiziologice si psihologice noi, diferite. A fi sanatos nu echivaleaza cu a fi normal intr-o situatie data. ci cu a fi normativ in aceasta situatie ca si in alte situatii diferite ca posibilitati oferite indidului. in felul acesta, "boala se infatiseaza ca o conduita a omului care a suferit o dezorganizare a functiilor sale" (J. de Ajuriaguerra).
Acest mod de a intelege sanatatea si boala ne aminteste de teza lui C. Bernard, pentru care sanatatea si boala nu sunt decat doua moduri esentialmente diferite. Ele nu trebuie considerate ca principii distincte, entitati care-si disputa intre ele organismul u. In realitate, intre aceste doua moduri de a fi nu exista decat diferente de grad: exagerarea, disproportia, dizarmonia fenomenelor normale constituie starea de boala. Daca prim problema normalitatii si a anormalitatii dintr-o perspectiva antropologica, sanatatea va avea un caracter relativ, iar tipul de "om normal" dene, in cazul acesta, o abstractie ideala.



Alte materiale medicale despre: psihopatologie





Referindu-se la obiectul cunoasterii in psihopatologic, L. Binswanger distinge doua directii: a) conceptia psihopatologica, ce provine dinspre filoz [...]
Gandirea medicala, in sensul ei adevarat, este o gandire clinica. Ea implica din partea medicului o anumita 'atitudine\" fata de omul bolnav. Gandire [...]
in psihopatologie, obiectul este reprezentat de om ca persoana, considerat in sensul 'omului care exista ca om\" sau ca 'fiinta in sine\" (Dasein) si [...]


Copyright © 2010 - 2020 : eSanatos.com - Reproducerea, chiar si partiala, a materialelor de pe acest site este interzisa!
Informatiile medicale au scop informativ si educational. Ele nu pot inlocui consultul medicului si nici diagnosticul stabilit in urma investigatiilor si analizelor medicale la un medic specialist.
Termeni si conditii -
Confidentialitatea datelor - Contact



Despre psihopatologie

    Alte sectiuni



    Ai o problema medicala?
    Daca vrei raspunsuri scrie intrebarea mai jos:

    Intrebarea in cateva cuvinte
    Intrebarea cu toate detaliile
    Unde se incadreaza problema medicala?
    Scrie codul din imaginea alaturata
    Scrie codul din imaginea alaturat



    Vezi toate intrebarile