eSanatos - sanatatea ta e preocuparea noastra!
    Cauta in site
NutritieBoli
                 Home | Creeaza cont nou | Login membri


Cresterea si dezvoltarea copilului

NAVIGARE RAPIDA: » Pagaina principala » GHID MEDICAL » sanatatea copilului » cresterea si dezvoltarea copilului

Prima adoloescenta (partea i)

Trimite pe messenger Versiune pentru tiparire

PRIMA ADOLOESCENTA (partea I)

            Varsta primilor pasi, despre care tocmai am discutat, incepe din momentul in care copilul incepe sa mearga, aproximativ in jurul varstei de un an si dureaza aproape pana la sfarsitul celui de-al doilea an da viata. Totusi, durata acestui stadiu poate varia in functie de fiecare copil, care il poate traversa urmand etapele descrise in aceasta sectiune sau urmand propriul sau ritm, mai rapid la un moment dat, sau mai lent, intr-o anumita perioada.

            Regasim acest mod de comportament tipic, al primei adolescente cam la 50% din copin la varsta de doi ani, in timp ce 25% au depasit aceasta etapa, iar ceilalti 25% nu au atins-o inca. Nu luati aceste descrieri generale de compotrament tipic ca pe niste faze pe care copilul dumneavoastra tebuie sa le traverseze in mod exact si absolut asa cum le-am descris. Aceste exemple sunt date numai pentru a va indica directia probabila a schimbarilor de stare prin care va trece copilul dumneavoastra Este important sa cunoasteti ordinea in care va aborda aceste etape. Dar, copilul dumneavoastra va marca in mod profund cu individualitatea sa fiecare etapa depasita.

            Dezvoltarea unui copil nu este un drum egal si regulat, conducand spre un comportament mai “copt” pe masura ce creste. Din contra, cresterea si dezvoltarea unui copil trece prin perioade de echilibru, urmate de perioade de dezechilibru. De exemplu, stadiul primilor pasi reprezinta o perioada de echilibru, urmat de stadiul primei adolescente (in jurul varstei de doi – trei ani), care este o perioada de total dezechilibru. Apoi urmeaza stadiul de trei ani, perioada de echilibru, iar apoi pe la patru ani, iarasi dezechilibru. Curios faptul, se pare ca natura a facut in asa fel incat sa ne reaminteasca mai usor acest proces, perioadele de echilibru sunt marcate de numere impare ( 1,3,5 ani) si perioadele de dezechilibru sunt marcate de numere pare (2, 4  ani).

            Daca doriti o definitie simpla a echilibrului si a dezechilibrului, pe care orice mama o poate intelege, considerati ca atunci cand prezenta copilului langa dumneavoastra este o placere, acesta se afla intr-o perioada de echilibru. Atunci cand se comporta ca un mic monstru ( la doi ani, de exemplu), se afla intr-o perioada de dezechilibru. Este destul de clar?

            Prima adolescenta este un stadiu de tranzitie. Prima tranzitie pe care o intalnim in dezvoltarea copilului. Numesc aceasta perioada “prima adolescenta”, din cauza asemanarii sale frapante cu adevarata adolescenta, intre 13 si 19 ani ( pe care o putem numi “cea de-a doua adolescenta”)

            De la 13 la 19 ani este varsta care marcheaza tranzitia de la copilarie la varsta adulta. Inainte de 13 ani, copilul actioneaza intre limitele impuse de parinti. Nu este inca destul de copt incat sa actioneze pe cont propriu si sa se situeze intre propriile limite si legi. Dar, in interiorul limitelor impuse de catre parinti, preadolescentul a atins un oarecare echilibru psihologic. Pentru a atinge echilibrul superior al unui adult, trebuie sa inceapa sa “sparga” echilibrul copilariei. Odata ce tatal sau mama unui adolescent au observat acest concept fundamental, derutanta complexitate comportamentala a unui adolescent devine imediat comprensibila. De atunci parintii pot incepe sa inteleaga de ce un adolescent experimenteaza o nevoie psihologica sa iubeasca un alt gen de muzica, sa aiba o alta frizura, sa se imbrace in mod diferit si in general, sa aiba un comportament diferit celui aprobat de catre adulti.

            Dupa cum a spus Mark Twain: “ Cand aveam 15 ani, credeam ca tatal meu era cel mai stupid om de pe pamant. La 20 de ani am fost surprins sa constat tot ce a invatat omul asta in cinci ani!”

            Aceste etape, formate din furtuni si tensiuni, implica negarea si rebeliunea.

            Este foarte important ca parintii sa sesizeze aspectele pozitive ale acestui stadiu pe care l-am numit dezechilibru. Parintii care au deja experienta acestei etape o numesc “anul teribil”. Dar sa privim lucrurile cu alti ochi: sa luam ca exemplu un copil intre 16 si 18 luni. Este inca un bebelus. Cum reuseste natura ca numai in trei ani sa faca aceasta diferenta intre personalitatea copilului si cea a bebelusului. Mama Natura, nu poate opera aceasta schimbare decat “spargand” principiile de echilibru pe care le atinsese. De aceea, atunci cand copilul incepe sa strige tare “nu,nu!”, la 20 de luni, vom intelege ca principiile echilibrului sau de bebelus incep sa cedeze.

            In ciuda dificultatilor pe care atitudinea negativa, de opozitie, a copilului de doi ani vi le cauzeaza, amintiti-va de faptul ca este vorba de o faza pozitiva a dezvoltarii sale, fara de care ar ramane blocat in echilibrul de bebelus.

            Daca am organiza un vot secret in randul parintilor, pe tema: care este varsta cea mai obositoare din perioada prescolara, majoritatea ar vota cu siguranta pentru varsta de doi ani si jumatate, deoarece aceasta varsta are reputatia de a prezenta atitudini extreme si contradictorii. De aceea curba bataitelor atinge un varf la aceasta varsta.

            In acest stadiu, copilul nu se integreaza bine nici unui grup social, si nu este dispus la raporturi de grup cu semenii sai. Are inca nevoie de mama sa. Mama este Soarele in jurul caruia se roteste aceasta tanara eta.

            In general este incapatanat si inflexibil. Cere ca dorintele sale sa fie satisfacute pe moment. Este foarte putin dispus catre compromis si se adapteaza rau realitatii. Nimic din ceea ce exista nu trebuie schimbat. Daca tatal sau mama schimba un cuvant, sau uita unul, dintr-un cantec sau o poveste cunoscuta, copilul protesteaza violent. Toata rutina domestica reprezinta pentru el o suita de evenimente foarte strict reglate si tine neaparat ca ordinea lucrurilor sa fie respectata. Dar copilul, dupa parerea sa, are voie sa schimbe orice si totul dintr-o data. Dati-i un suc de fructe intr-un pahar si il va dori intr-o cana. Dati-i o cana si va dori un pahar.

            Este dominator. Ii place sa dea ordine. Se poarta ca un mic rege, ca stapanul absolut al casei. Se poate sa incerce sa faca unele lucruri singur, lucruri pe care nu stie cum sa le faca, cum ar fi sa-si lege singur sireturile, refuzand energic orice ajutor. Apoi, dandu-si seama ca nu poate singur, va face o scena monstruoasa, acuzandu-va probabil de a nu-l fi ajutat.

            Este de asemenea o faza a emotiilor violente, a furtunilor si tensiunilor, cateodata pline de umor. Este varsta extremelor. Copilul gaseste dificil sa faca o alegere simpla si sa o respecte. Va ezita, prins intre sentimente contradictorii. Decizia daca vrea sau nu ingetata, de exemplu, poate provoca un violent acces de indecizie.

            Poate de asemenea sa bata recorduri in toate domeniile: sa faca acelasi lucru la infinit, sau sa repete mereu aceeasi fraza sau acelasi cuvant pana ce o exaspereaza pe mama. Este deseori dificil sa-l faceti sa adopte noutati cum ar fi farfurii noi sau haine noi. Are nevoie de siguranta oferita de ceea ce este vechi si cunoscut. De aceea adora ritualurile: totul trebuie facut intr-un anume fel si de fiecare data la fel. Copilul de doi ani si jumatare este cunoscut pentru rigoarea de care da dovada. Iar cand aceasta rigoare intra in conflict cu cea a parintilor,…! La aceasta varsta copilul are nevoie de multa rabdare din partea noastra. Aptitudinea de a imparti, de a astepta, de a ceda, este foarte redusa.

            In ceea ce priveste aspectul pozitiv, sa spunem ca micutul se impune la aceasta varsta prin vigoarea sa, prin entuziasmul sau si prin energia sa. Daca mama se arata intelegatoare, atunci va putea sa-l aprecieze si sa descopere aspectele incantatoarei sale personalitati. Copilul stie cateoadoata sa fie fermecator, cu toata exuberanta si naivitatea.

            Deci, ce invata copilul in acest stadiu de dezvoltare? Mama unui mic adolescent va va raspunde,fara indoiala, la aceasta intrebare la fel ca mama unui adolescent: “ Ma intreb ce altceva invata, decat sa fie insuportabil si sa ma scoata din minti!” Sa fim sinceri si sa recunoastem ca exista o buna doza de adevar in aceste doleante.

            Daca, totusi, priviti dincolo de cotidian, ar trebui sa intelegeti ca micutul este pe cale sa-si descopere individualitatea in opozitie cu conformismul social.

            Amintiti-va ca nou-nascutul nu are constiinta “eului”. Ii trebuie ceva timp inainte sa invete sa distinga “eul” de “non-eul” care reprezinta universul sau. Stadiul de dezvoltare despre care vorbim este primul in cursul caruia copilul devine constient de personalitatea sa unica. Unul dintre lucrurile pe care trebuie sa-l faca in mod absolut necesar pentru a-si stabiliza sentimentul identitatii este sa se opuna parintilor, adoptand o atitudine negativa. Pentru ca sa poata defini faptul ca el este ceea ce doreste, trebuie sa treaca printr-o faza de negare si de respingere.

            In alti termeni, luarea constiintei de sine in mod negativ, face parte din lupta dusa la aceasta varsta pentru a lua constiinta de sine in mod pozitiv.

            Este greu de descris in cuvinte diferenta intre sentimentul individualitatii la un copil care incepe sa mearga si acelasi sentiment, la acelasi copil in perioada primei adolescente. La “tanarul mergator” exista o facultate de expansiune naiva, inocenta si spontana a faptului ca este inca un bebelus, chiar daca este capabil sa se deplaseze. Copilul aflat la prima adolescenta, a pierdut aceasta naivitate, inocenta si spontaneitate. Pentru el viata nu mai este un sens unic, ci un drum cu doua sensuri. Pentru prima oara in viata sa simte in interiorul sau puternice forte contradictorii. Comportamentul sau demonstreaza ca el se intreaba fara incetare: “unde am chef sa merg? Merg inapoi sa redevin bebelus, sau merg inainte sa ajung copil? Ce vreau? Vreau sa fac ce imi spun parintii, sau vreau sa fac exact invers? Dar, e bine invers? Cine este “eul” care doreste toate astea? Sunt eu, eu, de fapt?”

            Un exemplu imprumutat de la adolescentii “cei mari” ne poate ajuta sa precizam aceasta atitudine tipica a copilului de doi ani. O fata de 15 ani merge in oras impreuna cu mama sa pentru a-si cumpara o rochie noua. Probeaza mai multe modele dar nu pare sa se poata decide. Intr-un tarziu se intoarece catre mama sa si o intreaba: “Pe care sa o iau?” Mama ii raspunde: “Mi se pare ca cea albastra iti vine cel mai bine.” La care tanara raspunde sec: “Of, mama, mereu incerci sa ma influentezi!”

            Cateva luni mai tarziu, facand din nou cumparaturi impreuna, dar de aceasta data cautand o rochie de bal, tanara are din nou dificultati in luarea unei decizii, si se intoarce din nou spre mama pentru a-i cere parerea. Mama, avertizata de prima experienta, ii raspunde: “Sunt convinsa ca poti hotari singurica.” Iar tanara ii replica: “ Of, mama, niciodata nu vrei sa ma ajuti cand am nevoie!”

            Este usor sa  intelegi atitudinea tinerei, atunci cand esti bine informat. Adolescenta marcheaza tranzitia de la copilarie la varsta adulta. In primul caz , tanara dorea sa fie adult. De aceea nu dorea ca mama sa sa o ajute sa faca alegerea. In cel de-al doilea caz fata simtea nevoia sa fie dependenta, sa ramana mica, si dorea sa fie ajutata de catre mama sa.

            Varsta primei adolescente prezinta aspecte abile. In cea mai mare parte a timpului aceasta varsta se caracterizeaza prin: “Lasa-ma mama, imi place mai mult sa fac asta singur.” In anumite ocazii copilul va refuza ajutorul mamei in a se imbraca, si va stiga furios: “Lasa-ma pe mine!”

            In alte circumstante nu-i va mai da drumul mamei, spunand ca el este inca un bebelus, si ca mama trebuie sa le faca pe toate in locul lui. Ca si un adolescent, copilul de doi ani este “plimbat” inainte si inapoi, de la o ora la alta, de la o zi la alta, intre dorinta de independenta si dorinta de a se mentine in acea infantila dependenta maternala. De aceea regulile si restrictiile impuse unui copil de doi ani trebuie sa fie suple. Este o greseala sa aveti principii prea stricte cu privire la imbracare, la ora de baie, etc. In general, este bine ca parintii sa nu aplice reguli si sa nu fixeze limite precise si coerente pana ce copilul nu ajunge la varsta de aproximativ trei ani. Dar, intre timp, parintii pot adopta sfatul lui Emerson: “ Logica scoate demonii din spiritele slabe.”

            Deci, noua misiune desemnata copilului aflat in acest stadiu de dezvoltare este de a dezvolta in mod ferm sensul individualitatii sale, sentimentul profund ca stie cine este. In acelasi timp, trebuie sa invete a se comforma la ceea ce societatea asteapta de la el.

            Aici, lucrurile pot fi stricate in doua feluri. In primul rand, parintii pot exercita un control mult prea strict si pot impune o supunere prea mare, iar in acest caz, copilul risca sa devina prea docil. Ma gandesc la un baietel pe care l-am cunoscut si care nu a trecut niciodata prin stadiul de opozitie tipic varstei de doi ani, deoarece mama sa nu i-a permis. L-a “dresat”, fara nici o jena, sa fie pasiv si ascultator. Nu i-a tolerat nici unul din elanurile impulsive si nici izbucnirile emotive atat de caracteristice varstei. Din contra, il recompensa de fiecare data cand statea linistit si pasiv. Acest sistem a mers foarte bine, in masura in care, departe de a fi o piatra de incercare pentru mama, acest stadiu de dezvoltare a fost depasit usor, dar nu a mers chiar atat de bine pentru copil. Cand a mers la gradinita, educatoarea a observat ca era temator, nu se juca cu ceilalti copii si se dovedea inchis. Se pare ca mama il antrenase prea bine in atitudinea pasiva si linistita. Acest fel de educatie risca sa-l transforme intr-un adult timid si lipsit de agresivitate, ezitant in a se lansa in viata si in a incerca ceva nou.

            Nu toti copin accepta asa de usor ca acest baietel, excesul de autoritate din partea parintilor. Prin natura lor, unii sunt mai combativi ca altii. In acest caz, excesul de autoritate se va lovi de rezistenta feroce a copilului gata sa mearga pana la capat inainte de a ceda. Intreaga perioada a primei adolescente devine in acest fel un conflict in care se lupta opozitia parintilor cu cea a copilului. Conteaza mai putin cine castiga aceasta lupta, deoarece, pe parcurs copilul capata tot ce trebuia capatat in aceasta perioada.

            Se poate intampla de asemenea, ca in fata autoritatii excesive din partea parintilor, copilul sa para ca se supune, in timp ce in interiorul sau isi reprima ostilitatea. De fiecare data cand va avea ocazia, fara a fi vazut, va elibera cate putin din ostilitatea pe care o simte, razbunandu-se pe anturaj, spargand obiecte, sau comitind tot felul de acte distructive. Este foarte posibil, ca odata devenit adult, sa ajunga un moralist virtuos si intolerant, in aparenta plin de principii pioase, dar in suflet plin de animozitati. Exact tipul fariseului descris de Isus: “ un mormant alb si frumos pe dinafara, dar plin de oase si putreziciune la interior”.

            La acest stadiu mai poate interveni o problema: aceea a mamei careia ii este frica sa isi exercite autoritatea. Cedeaza la toate exigentele copilului. Cand copilul refuza limitele impuse, mama impinge imediat inapoi aceste limite, si copilul are ulimul cuvant. In curand, in acea familie rolurile vor fi inversate. Copilul va conduce casa si nu parintii. Acest fel de copii, astfel formati, nu vor invata sa se comformeze realitatii in timpul primei adolescente, ceea ce le va crea dificultati in momentul cand vor ajunge la gradinita si cand vor descoperii ca educatoarea si ceilalti copii ii vor cere sa respecte regulile elementare de comportament in societate. Nu vor fi in stare sa o faca deoarece mama nu l-a ajutat sa invete acest respect elementar al regulilor.

            Priviti in jurul dumneavoastra la adultii pe care ii cunoasteti. Sunt convinsa ca aveti printre cunostinte oameni teribil de timizi ca si oameni mai comformisti decat altii. Am spune ca acestia nu-si permit niciodata sa se destinda. Sunt plini de prejudecati. Exista altii care sunt mereu in opozitie. Puteti fi siguri ca vor fi in contratimp cu orice. In cluburi si asociatii, ei sunt aceia care creeaza probleme. Pe psihologic le trebuie mereu ceva sau pe cineva pe care sa combata. Acestia au fost, in cea mai mare parte a cazurilor, copii “rau educati” la varsta primei adolescente.

DISCIPLINA

            Controlul exercitat de parinti asupra copiilor, ne aduce pe drumul unei discutii despre disciplina. Pana acum nu am vorbit de disciplina unui copil in adevaratul sens al cuvantului. Nu exista nici un motiv pentru care o mama sa nu impuna asa ceva unui “tanar mergator”, daca i se asigura un mediu potrivit necesitatilor sale. La stadiul primei adolescente copilul trebuie sa capete disciplina; o mama trebuie sa stie cum sa actioneze in aceasta privinta.

            In acest modul voi vorbi despre disciplina numai in ceea ce priveste prima adolescenta, dar, este foarte important sa avem o vedere de ansamblu despre ceea ce trebuie impus copiilor.

            Va sugerez sa incepem discutarea acestei probleme stergand definitiv din vocabular cuvintele “sever” si “indulgent”, aceste cuvinte care ii deruteaza pe parinti. Nu ar trebui sa folositi aceste cuvinte. Reusita sau esecul unei discipline nu are legatura cu severitatea sau indulgenta dumneavoastra.

            Primul lucru pe care parintii ar trebui sa il faca, in mod special cei care au copii de varsta despre care discutam, este sa distinga sentimentele de actiuni. Prin actiuni, inteleg comportamentul exterior al unui copil. Traverseaza strada chiar daca i-ati interzis sa faca acest lucru; loveste un alt copil chiar daca stie ca nu are voie; arunca cu nisip desi i-ati spus sa nu o faca.

            Prin sentimente, inteleg emotiile interioare ale unui copil: un copil poate fi fericit sau enervat, poate sa-i fie teama, sa experimenteze timiditate sau afectiune.

            Este foarte important ca parintii sa faca aceasta deosebire intre sentimente si actiuni, deoarece un copil poate invata sa-si controleze actiunile; nu poate in schimb sa-si controleze sentimentele. Sentimentele unui copil, cum ar fi gandurile sale, parvin in mod spontan spiritului sau. Nu poate controla nici momentul in care acestea apar, nici modul in care le simte.

            Sa luam ca exemplu mania: un copil nu se poate impiedica sa se enerveze din cand in cand. Ce putem spera insa, este ca va invata sa-si contoleze actiunile asociate acestui sentiment: sa muste sau sa loveasca.

            Primul lucru care trebuie facut cu un copil in stadiul primei adolescente este de a-l ajuta sa impuna limite rezonabile actiunilor sale. Din nefericire, multi parinti au inteles gresit psihologia moderna, crezand ca impunand limite unui copil echivaleaza intotdeauna cu a-l traumatiza sau a restrange dezvoltarea personalitatii sale. Psihologul E. de Leshan povesteste urmatoarea anectoda: sotul dansei a fost chemat la telefon, intr-o zi, de catre unul dintre prietenii sai, de la o cabina telefonica din apropiere. Acest amic i-a spus: “nu te pot suna de la mine pentru ca Bobby inchide mereu telefonul.” Bobby avea 3 ani.

            Care sunt totusi limitele rezonabile pentru un copil? Nu se poate enunta o regula absoluta. Incepeti prin a va pune urmatoarea intrebare: “Cate interdictii formale trebuie sa-i impun la aceasta varsta?” Veti fi surprinsa, ca enumerandu-le pe o foaie de hartie, lista va fi mai scurta decat va asteptati.

            In ceea ce priveste copilul dumneavoastra de doi ani, si ceea ce doriti sa faca, puneti-va tot timpul intrebarea: ce importanta are, ca face asta sau nu face cealalta? Merita macar sa vorbim despre asta? Sunt destule interdictii care trebuie impuse unui copil de doi ani, cum ar fi cele referitoare la foc si obiecte incandescente, la traversarea strazii, la lovirea altor copii, incat nu are rost sa va complicati viata cu un sac de interdictii fara cea mai mica importanta.

            Multi parinti cred ca exista undeva o lista magica care cuprinde limitele pe care toti parintii trebuie sa le impuna copiilor lor. Aceasta lista nu poate exista, deoarece fiecare tip de parinte are calitatile sale personale si un stil de viata diferit. Unii parinti sunt relativ destinsi si considera numai cateva limite pe care le gasesc esentiale. Altii sunt mult mai stricti si impum mai multe interdictii. Aceasta ultima categorie s-ar simti foarte incomfortabil daca micutul lor ar face tot ce are voie sa faca copilul primei categorii de parinti.

            Am sa va incredintez un secret. Dupa parerea mea, limitele pe care le puneti actiunilor copilului nu au prea mare importanta decat daca sunt gandite si logice si par justificate atat dumneavoastra cat si copilului.

            Bine inteles ca este o greseala, o atitudine contra naturii, sa nu impui absolut nici o regula sau limita actiunilor unui copil.

            Majoritatea parintilor sunt perfect constienti de limitele pe care le impun actiunilor copiilor, dar, deseori, se simt pierduti cand vine vorba de sentimentele acestora.

TREBUIE SA TINETI CONT DE AFECTIVITATE

Pentru a avea copii sanatosi din punct de vedere psihologic, dotati cu un robust concept despre sine, trebuie ca parintii sa-i lase sa-si exprime sentimentele. Realitatea este, din nefericire, diferita, marea majoritate a parintilor nepermitand asta copiilor lor.

            Sa luam un exemplu. Am surprins intr-o zi aceasta conversatie intr-un parc: era o mama cu cei doi copii ai sai, un baietel de vreo sase ani si o fetita de patru. Baietelul, care parea foarte suparat pe surioara lui, spunea: “Te detest, Susie!” Credeti ca mama i-a raspuns: “ Tommy, explica-ne ceea ce simti, spune-i surioarei tale ce se intampla”? Nu. De fapt i-a spus: “ Hai Tom, ai o surioara asa draguta, nu detesti, o iubesti.” Aceasta este o minciuna si baietelul o stie. Mama este pe cale sa-i deturneze sentimentele. Bineinteles ca nu se pune problema sa ii transforme furia  pe care o simte contra surorii lui. Tot ce poate reusi este sa-i imprime o atidudine falsa fata de ceea ce simte si sa-i “ingroape” impulsurile. In acest fel o bate pe surioara cand mama nu este de fata.

            Am putea cita numeroase alte exemple, ilustrand felul in care parintii impiedica, in general, pe copii sa spuna ceea ce simt. Acest lucru este adevarat pentru sentimentele pe care le consideram negative. Singurele sentimente de care nu incercam sa-i indepartam pe copii sunt cele pozitive: dragoste, afectiune, etc. Pana in prezent nu am vazut vreo mama impiedicand-ul pe copil sa-i spuna: “Te iubesc”

            De ce aceasta atitudine din partea parintilor? De ce nu le dam voie copiilor nostrii sa-si exprime si sentimentele negative? Motivul este simplu. Fara indoiala atunci cand am fost copii, nici noi nu le puteam exterioriza. Si asa, fara voie, transmitem copiilor aceleasi inhibitii psihologice.

            Ar trebui sa dam copiilor toata libertatea pentru a-si exprima sentimentele, atat cele rele, cat si cele bune. Daca nu-i lasam sa se elibereze de furie si ostilitate, nu va mai ramane loc pentru dragoste si afectiune.

            Sentimentele reprimate favorizeaza o sanatate mentala defectuoasa. Ca regula generala, trebuie sa stim ca ai nostrii copii se exteriorizeaza pana in momentul in care le cerem sa ascunda ceea ce simt. Din aceasta cauza, doi copii se pot bate intr-o seara si pot deveni cei mai buni prieteni a doua zi dimineata. Din contra, daca parintii lor se cearta intre ei, pot ramane certati o buna perioada de timp.

            Adultii care au probleme psihologice, invata gratie psihoterapiei, inainte de orice alt ceva, sa-si exprime normal sentimentele. Daca ar fi invatat asta de cand erau copii, nu ar mai fi ajuns sa aiba probleme la varsta adulta.

            Copin nu pot sa reprime numai anumite sentimente. Daca ii invatam sa-si reprime teama sau mania, vom sfarsi prin a-i invata, in mod inconstient, sa-si reprime si sentimentele de dragoste si afectiune.

            Copiilor nu le este suficient sa poata explica ce se intampla cu ei. Trebuie deasemenea sa fie convinsi ca parintii inteleg intradevar afectivitatea lor. Cand sunt nefericiti, nervosi sau vexati, ei doresc sa fie intelesi. Si cum aratam unui copil ca intelegem prin ce trece?

            Puteti sa o faceti in mod superficial, spunandu-i: “ Stiu ce simti.” Dar este prea superficial si risca sa nu il convinga. Exista un mijloc mai sigur sa convingeti copilul ca intelegeti ce simte. Aceasta metoda a fost descoperita in anii 40 de catre psihologul Carl Rogers. Este ceea ce a numit “sentimente reflectate”

TEHNICA REFLECTARII SENTIMENTELOR

            Iata cum functioneaza aceasta tehnica: aratati unei alte persoane ca intelegeti intradevar ceea ce simte, traducand sentimentele sale prin cuvintele dumneavoastra si afisandu-i-le ca si cum ati fi o oglinda. Este foarte usor cu copii de doi ani, deoarece puteti folosi aceleasi cuvinte pe care le-au folosit ei ca sa le exprime.

            De exemplu: copilul dumneavoastra de doi anisori soseste gand si foarte nervos si spune : “Jimmy m-a batuuut….” . In loc sa ii puneti fata in fata pe cei doi copii, sa incepeti un adevarat procedeu judiciar, cine a inceput, de ce, etc., mai bine adoptati alta tehnica. Tehnica sentimentelor reflectate va deposedeaza de rolul de arbitru. In locul sau, in momentul in care copilul vine si spune: “Jimmy m-a batut”, puteti raspunde cu un aer compatimitor: “Oh, Jimmy te-a batuuut…” sau “Esti furios ca Jimmy te-a batut” sau “ Te scoate din minti faptul ca Jimmy te bate, nu-i asa?”

            Cuvintele dumneavoastra traduc sentimentele copilului. Eu numesc asta tehnica retroactiunii, deoarece trimitand inapoi copilului propriile sale sentimente, ii demonstrati prin aceasta ca intelegeti intradevar ceea ce simte.

            Aceasta tehnica este usor de inteles, dar destul de greu de aplicat, deoarece atunci cand noi, parintii, am fost copii, s-a practicat cu noi o alta metoda. Si ne-am petrecut multi ani din viata incercand sa-i compatimim pe altii, sa le dam sfaturi, sau sa le deturnam sentimentele, mai ales daca le consideram rele. De aceea, aceasta tehnica a retroactiunii se plaseaza impotriva intregii educatii pe care am primit-o.

            Iata pe scurt, de ce ne este greu sa invatam sa utilizam aceasta tehnica. Daca noua nu ne-a fost permis, copii fiind, sa ne exprimam liber sentimentele, ni se va parea, fara indoiala, foarte greu sa-i autorizam pe copin nostri sa o faca. “ Dar asta nu inseamna sa permiteti unui copil sa nu dea dovada de respect, daca ii dati voie sa va spuna ca va detesta?” Aceasta intrebare este pusa de multe mame. Ori eu nu cred ca posibilitatea de a-ti exprima in mod liber sentimentele are vreo legatura cu respectul sau cu lipsa acestuia. Un copil isi va respecta parintii daca simte ca acestia stiu mai multe decat el, daca il trateaza corect si respectuos. Din cand in cand acest copil va fi suparat pe parinti. Daca asa se intampla, iar parintii nu il lasa sa se exprime, oricum va fi suparat pe ei. Asa ca de ce sa nu il lasam sa-si exteriorizeze mania? Daca il impiedicam ii va fi mult mai greu sa-si controleze comportamentul. Nu exista nimic mai periculos decat de a impiedica vaporii sa iasa dintr-o oala de presiune…

            Nu vom fi totdeauna capabili sa ne pastram sangele rece si sa avem un comportament ideal in fata unui copil. Nu vom avea mereu chef sa-l lasam sa spuna ceea ce gandeste. Cateodata vom striga la el: “Taci! Mama hotaraste, voi pustimea nu aveti nimic de comentat!”

            Multe mame se simt contrariate cand constata ca s-au lasat duse de val si ca au inceput sa tipe. Nu este nimic extraordinar in asta, dar ele au impresia ca ar trebui sa ramana mereu calme si senine. Este adevarat ca aceasta este atitudinea ideala, dar nu am intalnit niciodata parinti care sa fie cababili sa aplice aceste principii in orice circumstante. Daca tot incercam sa dam copiilor dreptul de a-si exprima liber gandurile, ar fi bine sa acordam si parintilor acelasi drept. Daca simtiti vreodata nevoia sa tipati, faceti-o. Si, dupa ce ati eliminat in acest fel sentimentele de furie, dispozitia cu privire la copil va fi foarte diferita si ii veti putea spune: “ Mama s-a enervat; ii pare rau de lucrul asta, dar este mai bine acum”. Copilul va intelege.

            Este poate recomfortant acum, sa va spun ca nu toti copin dau atata bataie de cap parintilor in timpul “anului teribil”. Exista la copii profunde diferente de natura. Fiecare este, pe biologic, foarte diferit de altii. Unii sunt mai excitabili, altii mai “usori”.

            Insa, orice copil sanatos si normal trebuie sa manifeste o doza de negativism si de rebeliune in timpul acestui stadiu. Daca va descurajati, amintiti-va doar ca aceasta perioada va trece… Cand micutul va avea varsta de trei ani, veti fi surprinsi sa constatati pana la ce punct va deveni, in mod subit, cooperant si “lejer” ativ cu comportamentul sau la doi ani si jumatate.

            Mamele stiu foarte bine ca vorba favorita a copilului de doi ani este “nu”. Si, in trecere fie spus, sa nu ne uimeasca faptul ca un copil invata sa spuna “nu” inainte de a invata sa spuna “da”. In cele din urma, a auzit parintii spunand “nu”, mult mai des decat “da”. Daca reducem folosirea cuvantului “nu” la minim, in timpul varstei primilor pasi, copilul ni-l va repeta poate un pic mai putin in timpul primei adolescente. Dar, oricum vom asista la alte manifestari negative; copilul se ascunde cand il strigam, loveste cu piciorul, se eschiveaza cind vrem sa-l punem sa faca ceva, sau pur si simplu “face pe nebunul”. In mod obisnuit, acest tip de comportament nu intervine la varsta primilor pasi.

            Ar trebui sa stiti, ca o atitudine care este sustinuta tinde sa se repete. Daca parintii replica negativismului enervandu-se, intaresc in mod inconstient negativismul si imping copilul sa devina inca mai refractar. Exista atitudini preferabile acestei intariri negative. Trebuie intai facuta diferenta intre refuzul verbal si atitudinea negativa. De exemplu, ii spunem copilului: “hai, trebuie sa-ti pui paltonul daca vrei sa iesi afara”, si incepem sa-l ajutam sa se imbrace. “ Nu, nu vreau”, raspunde el, in timp ce se contrazice strecurandu-si manutele prin maneci. Iata un bun exemplu de negativism verbal. Este ca si cum i-ar spune mamei: “ Stiu ca e frig afara si ca am nevoie de palton. Stiu ca esti mai mare ca mine si ma poti obliga sa-l imbrac. Dar, recunoaste mama, ca si eu sunt cineva si ca am macar dreptul sa protestez putin!” Acest negativism se prezinta ca un joc: copilul se joaca de-a neascultarea cu mama sa. Aceasta nu realizeaza caracterul ludic al acestei atitudini si reactioneaza printr-o atitudine dura, creand astfel o criza acolo unde nu era cazul.

            Adevaratul comportament negativ, care se deosebeste de simpla rezistenta verbala, se manifesta in aceeasi circumstanta prin fuga, sau opozitie fizica si violenta impotriva mamei care vrea sa-l imbrace cu paltonul. Daca acesta este cazul, mama dispune de mai multe posibilitati de a riposta. Daca e vorba de mers la joaca, poate spune ca nu-i da voie sa iasa fara palton. Daca micutul doreste intradevar sa iasa la joaca, exista sanse de a se imbraca, cam fara tragere de inima. In alta situatie, daca mama vrea sa-l duca la cumparaturi, este grabita si nu are rabdare sa rezolve situatia cu calm.: in acest caz, poate sa-i reflecte sentimentele ( “stiu ca nu vrei sa te imbraci, stiu ca asta te enerveaza”) si sa continuie sa-l imbrace cu forta.

            Adultii nu sunt singurii pentru care pierderea “fatadei” este un lucru grav. Nici copiilor la prima adolescenta nu le prea place. Putem deci, incerca sa evitam confruntarea directa cu copilul care-si manifesta negativismul, si sa-i facem cateva avansuri care ii vor permite sa salveze aparentele, propunand, de exemplu, o activitate derivata, sau incercand sa il distragem prin cateva mangaieri. Daca ne permit nervii. Dar mai ales, reflectandu-i sentimentele, il impiedicam sa piarda aceste aparente la care tine atat de mult. De fapt ii spunem doar: “ Stiu ca nu esti de acord, si este perfect normal. Imi pare foarte rau, deoarece stiu ce simti, dar regret sa te anunt ca trebuie oricum sa asculti de mine.”

CUM REACTIONAM LA CRIZELE MARI

            Crizele cele mari sunt ultima manifestare a negativismului. Este o asemenea stare de furie incat copilul nu poate decat sa ga, sa urle, sa tipe, sa se arunce pe jos, dand cu picioarele in toate partile. Daca cedati acestei furii si faceti ce doreste copilul, o  veti fortifica. Il invatati sa urle mai tare pentru a-si impune capriciile.

            Fata mea avea zece ani cand a invitat acasa o prietena pentru a petrece week-endul impreuna intr-un camping. Fetita i-a raspuns ca parintii ei aveau alte palnuri dar ca se va descurca intr-un fel. Avea sa faca o scena si mama ei o va lasa sa vina.

            Daca uneori va piedeti calmul si va enervati la randul dumneavoastra, nu faceti decat sa intariti nervii copilului. De atunci va sti ca va putea obtine de la dumneavoastra tot ceea ce vrea, oricand, facand o scena zdravana. Nu incercati sa discutati cu un copil furios sau sa-l distrageti prin cuvinte. La momentul respectiv el nu este altceva decat o furtuna de sentimente si emotii. Nu se afla tocmai in starea in care poate asculta glasul logicii. Mai ales nu incepeti sa-l amenintati in speranta ca ii va trece furia. Nu ati auzit parinti spunand: “Taci, sau in curand vei sti de ce gi!”? Asta inseamna sa vrei sa stingi focul cu benzina.

            Atunci ce este de facut? Ar trebui sa-l faceti sa inteleaga ca aceasta stare este perfect normala si inevitabila, dar ca nu il va duce nicaieri. Dar cum sa te intelegi cu el? Asa ca, cel mai indicat este sa il lasati in pace, pentru ca in cele din urma se va linisti singurel.

            Fiecare mama trebuie sa ajunga sa faca acest lucru. Unele vor sti sa ramana linistite si sa astepte sa treaca furtuna. Altele vor prefera sa vorbeasca in acest timp spunand:” Stiu ca esti furios, dar du-te in camera ta pana te calmezi. Apoi sa ma cauti, am ceva frumos sa-ti arat.” Depinde de dumneavoastra sa gasiti metoda pe care doriti sa o folositi. Dar, mai ales, incercati sa ajutati copilul sa salveze aparentele, oferindu-i, atunci cand este posibil, un mijloc elegant de a iesi din impas.

            Sa adaugam un cuvant despre crizele facute in prezenta prietenilor, parintilor, la piata, sau in parc. Utilizati si in aceste cazuri aceleasi tehnici “anti-criza”, dar fiti constienti ca de data aceasta aveti un nou dusman care poate interveni pentru a va impiedica sa gasiti solutia cea mai buna. Exista public. Monstrul se gandeste: “ Ce vor crede vecinii?” Daca publicul dumneavoastra nu cunoaste psihologia copilului, va crede, fara indoiala ca gresiti prin faptul ca nu-i administrati o bataie buna. Si apoi? Ganditi-va bine: cresteti acest copil pentru a face din el o fiinta sanatoasa si fericita, sau pentru a face placere vecinilor.

CUM SE DEZVOLTA CONSTIINTA

            Aceeasi vecini va vor da in schimb ocazia sa dezvoltati un aspect important al primei adolescente: invatarea supunerii la regulile societatii, la comformismul social. In fond, un copil invata sa-si formeze atitudinea cu privire la regulile sociale asimiland limitele pe care i le impuneti. Copilul realizeaza aceasta invatare, a ceea ce numim in mod general constiinta si pe care o putem considera vocea interiorizata a imperativelor si interdictiilor emanate de parinti. Constiinta nu este innascuta. In principal “o invatam” de la parintii nostrii.

            Unii copii se transforma in adulti a caror constiinta lipseste. Acestia sunt psihopatii si criminalii care pot comite acte antisociale fara a resimti cea mai mica doza de culpabilitate. Exista deasemenea copii, care la varsta adulta sufera de un exces de constiinta.

            Pentru noi psihologii, acestia formeaza clientela tipica. Sunt excesiv de nelinistiti si inhibati, se tem prea mult de a fi rai sau egoisti, sau “buni de nimic”.

            Nu ne dorim ca ai nostrii copii sa intre mai tarziu in vreuna din aceste categorii. Noi dorim sa dezvolte o constiinta rezonabila si sanatoasa. Putem ajuta copilul sa capete un astfel de constiinta, aratandu-ne rezonabili cand le cerem sa se comformeze regulilor sociale.

            Comportamentul copilului releva nivelul precis al dezvoltarii constiintei la acest stadiu. Poate incepe prin a spune “nu, nu”, cu voce tare, pentru el insusi, cand este pe cale sa faca ceva interzis. Intr-o zi l-am vazut pe baietelul meu cel mic, in varsta de vreo doi ani si jumatate, in picioare in fata unei etajere pline cu carti, spunand cu voce tare “ nu, nu”, in timp ce tragea de cartile din rafturi. Activitate interzisa dealtfel. Unii parinti ar putea fi iritati de o asemenea atitudine si ar putea gandi: “Ei bine, daca spune “nu”, inseamna ca stie ca e interzis. Atunci de ce o face?” Eu as raspunde prin faptul urmator: constiinta tocmai incepe sa interiorizeze interdictia de a trage cartile din rafturi. Numai ca, nu are inca suficient control asupra actiunilor spontane pentru a-si putea asculta constiinta care se naste.

            Este important ca parintii sa realizeze faptul ca acest “nu” spus de copil este primul pas in dezvoltarea constiintei sale. Ca urmare, va veni vremea cand va spune “nu” si in acelasi timp se va putea opri de la executarea unei actiuni interzise. Principala functie a constiintei este de a preveni comportamentul antisocial, si nu doar de a da copilului un sentiment de culpabilitate dupa savarsirea unui act prohibit. Aceasta functie preventiva a constiintei se afirma cu timpul.

            Trebuie sa treaca macar cinci ani din viata unui copil pentru ca acesta sa-si dezvolte constiinta, pentru a invata sa interiorizeze imperativele conformisnmului social. Nu il fortati in acest sens. Dezvoltarea limbajului il ajuta mult. Iar la aceasta varsta a primei adolescente limbajul face un prodigios salt inainte.

PRIMA ADOLESCENTA (PARTEA A DOUA)

            A propos de varsta primilor pasi, am remarcat ca exista doua faze ale dezvoltarii limbajului: Limbajul pasiv (intelegerea) si limbajul activ ( exprimarea verbala). De la unu la doi ani predomina limbajul pasiv. Intre doi si trei ani prinde contur faza activa a limbajului.

            Din acest punct de vedere, cea de-a doua aniversare constituie un moment de tranzitie si de dezvoltare rapida. Jargonul expresiv este in acest moment abandonat. Mai intalnim pe alocuri, fraze de un singur cuvant, dar copilul incepe sa se exprime intr-o maniera, din zi in zi, mai complexa.

            La opt luni, copilul spunea: “ Vino?” sau “Deschide usa”. Acum, la doi ani, foloseste fraze cum ar fi: “ Unde este tata?” sau “Da-i ziarul lui tata” sau “ Nu vreau sa merg la culcare”.

            Uzajul corect al pronumelor se generalizeaza. Vocabularul se dezvolta si el intr-o maniera prodigioasa.

            Daca ati vorbit sau comunicat mult cu copilul, acesta este momentul in care va profita de acest fapt, in dezvoltarea limbajului. Din cauza faptului ca a avut posibilitatea sa inregistreze (interior) la varsta primilor pasi, acum va incepe sa “traduca” totul in cuvinte. Ca regula generala, cu cat i-ati vorbit mai mult, cu atat va vorbi mai mult. Ceea ce nu vrea sa insemne ca trebuie sa-i vorbiti in continuu, sa-l inecati intr-un torent de cuvinte. Cu cat mai mult a auzit pronuntandu-se cuvinte, cu atat vocabularul sau va fi mai extins. Acest lucru este verificat prin studii ative intre copii nascuti in medii sarace si copii nascuti in clasa mijlocie. Primilor, li se vorbeste foarte putin, ativ cu ceilalti, in cazul carora mama petrece mai mult timp vorbind si comunicand verbal cu ei. Nu este surprinzator de constatat diferentele enorme in favoarea copiilor din clasele sociale medii, pe ul vocabularului si dezvoltarii limbajului, inca de la varsta de patru ani.

            Unii copii pronunta in mod clar si corect indata ce au inceput sa vorbeasca. In cazul altora, ceea ce spun ramane pentru un timp de neinteles pentu “ne-initiati”. Uneori, numai mama este in stare sa interpreteze ce a vrut sa spuna copilul. Acest fapt se datoreaza in parte diferentelor de constitutie dar si numarului de conversatii pe care a putut sa le auda si claritatii exprimarii dumneavoastra

            Odata cu toate aceste noi achizitii in domeniul limbajului, copilul poate incepe sa conceptualizeze clar lumea. Este capabil sa gandeasca si sa prevada un viitor apropiat. Imaginatia intra in jocurile sale, poate sa dea curs liber fanteziei. Viata sa mentala a facut un pas urias.

            Daca inainte, copilul isi petrecea o mare parte din timp cu activitati motoare, cum ar fi urcatul scarilor, acum el va aloca in mare masura acest timp folosirii cuvintelor. Lingvistul Ruth Weir a studiat limbajul fiului sau, inregistrand ceea ce spunea acesta, singur in camera sa, inainte de a adormi. La prima vedere, transcrierea acestor inregistrari seamana textului cartilor de exercitii concepute pentru invatarea limbilor straine.

            In consecinta, jucati-va cat puteti de mult “de-a etichetarea”. La acest stadiu de dezvoltare, copilul manifesta o “sete de a vorbi”. Se va inscrie in acest joc cu mult entuziasm si va fi mandru sa cunoasca numele atator lucruri.




Alte materiale medicale despre: cresterea si dezvoltarea copilului




Primavara aduce in natura un nou inceput pentru lumea vegetala dar tocmai in acest anotimp foarte multi oameni se simt obosi& [...]
Apare dupa o incubatie de 3 saptamini sub forma unei eroziuni rotunde, superficiala, care in citeva zile devine o exulceratie, foarte regulat [...]
La vârsta de 3-6 ani, copilul trebuie deprins cu regulile de igienă individuală:



- respectarea programului zilnic,
- spălarea pe mâ [...]


Copyright © 2010 - 2021 : eSanatos.com - Reproducerea, chiar si partiala, a materialelor de pe acest site este interzisa!
Informatiile medicale au scop informativ si educational. Ele nu pot inlocui consultul medicului si nici diagnosticul stabilit in urma investigatiilor si analizelor medicale la un medic specialist.
Termeni si conditii -
Confidentialitatea datelor - Contact



Despre cresterea si dezvoltarea copilului

    Alte sectiuni


    Ai o problema medicala?
    Daca vrei raspunsuri scrie intrebarea mai jos:

    Intrebarea in cateva cuvinte
    Intrebarea cu toate detaliile
    Unde se incadreaza problema medicala?
    Scrie codul din imaginea alaturata
    Scrie codul din imaginea alaturat



    Vezi toate intrebarile