Diagnosticul clinic este un model de rationament medical de factura fenomenologica ce converteste suferintele bolnavului in boala. El este baza modelului de gandire medicala, dar reprezinta, de fapt, un aspect de factura "exterioara", fara a intra in interiorul semnificatiei suferintei bolnavului. Obiectiveaza suferinta fara a o explica, o determina si defineste, denumind-o si clasificand-o. Se impune o interpretare a sensului interior al suferintei.
Pentru W. Dilthay, intelegerea trairilor individuale si raportul acestora cu fiinta celui care le-a trait sunt calea care ne conduce catre intelegerea "fenomenului omenesc" sub toate aspectele sale. Autorul citat a numit aceasta metoda "comprehensiunea hermeneutica" (hermeneutisches Verstehen). Prin aceasta se urmareste intelegerea sau aprehensiunea trairilor interioare, intr-un dublu sens: "de la sensul trairii la persoana" si "de la persoana la sensul trairii". Ceea ce ramane in final este cunoasterea intima a trairilor concepute in interior, precum si intelegerea "momentelor centrale" ale fiintei umane (H. Tellenbach). in felul acesta, imaginea si conceptia despre om ale lui W. Dilthay deschid pentru psihopatologie un camp larg de interpretare si intelegere a fenomenului psihic morbid.
K. Jaspers si M. Scheler se vor referi la "continutul tematic" al tulburarilor psihice, inaugurand o noua directie metodologica in psihopatologie, spre deosebire de psihiatria clinica, ce are in vedere, asa cum am mai spus, "aspectul formal-extern" al tulburarilor clinice (simptom, sindrom, boala).
M. Scheler distinge in cazul unui bolnav psihic doua aspecte conjugate : o dereglare functionala, in spatele careia se situeaza expresia unor continuturi intentionale de trairi sufletesti sau un anumit comportament de traire sufleteasca. in sensul acesta, M. Scheler subliniaza necesitatea de a se face distinctie intre "dorinta de a fi bolnav" si "dorinta de a parea bolnav".
Plecand de la datele de mai sus, L. Binswanger face urmatoarea diferentiere intre formele functiilor sufletesti:
a) functiile vitale (Lebensfunktion) sau functiile corporal-somatice;
b) istoria vietii interioare (innere Lebensgeschichte) sau contextul continuturilor trairilor sufletesti.In sensul celor de mai sus, centrul individual al persoanei ofera trairilor sufletesti anumite continuturi intentionale ale caror interdependente spirituale interne reprezinta insasi notiunea de "istorie a vietii interioare". in aceasta succesiune de experiente traite poate fi urmarita o corelatie istorica unica si irepeila, a carei intelegere se realizeaza prin intoarcerea ei catre persoana spirituala individuala. Datorita acestei intoarceri, se construieste in decursul vietii un sistem de importante si raporturi de importante de care depind anumite trairi particulare oferite ca posibile unui om.
Psihiatria comprehensi, a sensurilor, trebuie sa gaseasca in cadrul trairilor unei persoane "contextul psihologic", in sensul "fenomenologiei spirituale", care, dupa Ed. Husserl, este o "unitate a sensurilor sau a comprehensiunii unor momente care se alcatuiesc interior".
Pornind de la aceste aspecte, L. Binswanger a introdus principiul hermeneutic ca metoda in psihopatologie. intrucat metoda hermeneutica in psihopatologie este legata de semnificatia istoriei vietii interioare a subiectului, vom avea in vedere faptul ca ea reprezinta insasi fundamentarea inteligibilului epifenomenal in neinteligibil, sau a bolii psihice asupra sanatatii mintale.
Elementul central al hermeneuticii psihiatrice il constituie "facultatea de a intelege" atat a persoanei, cat si a naturii sale sufletesti. Orice intalnire cu un bolnav psihic pune urmatoarele intrebari pentru medicul psihiatru :

a) Cum trebuie sa inteleg ceea ce spune ?

b) Cum gandeste acesta?

c) Cum actioneaza ?

d) Care este sensul gandirii si al actiunii acestuia ?

Cu aceste intrebari intram in domeniul hermeneuticii psihopatologice. in aceasta situatie, obiectul este reprezentat "prin ceea ce intervine patologic" in cadrul "istoriei individuale" a persoanei respective (L. Binswanger, K. Lowith, H. Tellenbach).
L. Binswanger remarca faptul ca materialul hermencutic in acest caz este reprezentat atat de elementele verbale, cat si de cele nonverbale ale discursului sau "naratiunii clinice" a bolnavului, care se cer a fi "descifrate". in aceasta privinta, M. Scheler vorbeste de o veriila "gramatica a exprimarii" (Ausdrucksgrammatik), iar S. Freud, in psihanaliza, de analiza semnificatiei continutului simbolic.
Descifrarea sensului simbolic este insa numai una dintre etapele hermeneuticii; in cazul acesta, se considera ca "fenomenul neinteles al unui sindrom nevrotic este numai o forma mascata a unei corelatii inteligibile, care poate fi insa "demascata" analitic prin interpretare (H. Tellenbach).
Actul hermeneutic este insa reprezentat prin "intalnirea dintre bolnavul care comunica si medicul care asculta". Aceasta comunicare realizeaza un tip special de "relatie atmosferica" (H. Tellenbach) in care sunt concentrate experienta si cunostintele psihiatrului cu impresiile venite din partea bolnavului, considerat ca interlocutor, asa cum se poate vedea in schema de mai jos :

Dupa H. Tellenbach, cei doi sunt uniti prin "ce sferic" care-i inluie, oferindu-Ie in felul acesta posibilitatea de a se intelege intre ei, de a putea ajunge la un "acord" {Einstimmung) atmosferic.In cazul in care ei se inteleg, se sileste un "factor comun" ce face posibila comunicarea prin care cei doi vor fi legati unul de celalalt. Daca intelegerea nu este posibila, nu se poate realiza un "acord" intre "cei doi". Referitor la acest aspect H. Tellenbach spune urmatoarele: "Emanatia atmosferica a pacientului nostru pe care noi o percepem cu simtul nostru medical atmosferic face ca noi sa realizam in mod constient ca nu suntem legati de acesta in sfera atmosferica comuna, ca noi doi nu ne putem pune de acord, ca nu ne potrivim impreuna, ca nu ne gasim, ca nu ne putem intelege intre noi. Din acest motiv, o incercare de contact hermeneutic pe baza unei sfere comune nu se putea realiza".
Ceea ce medicul psihiatru percepe la bolnavul psihic ca pe o "emanatie schizofrenica" apare drept ce de neinteles (Muller-Suur), ca o "nepotrivire, un dezacord comun al simtirii atmosferice, in sensul ca simtul medicului nu mai reuseste sa se intalneasca si sa se puna de acord cu simtul bolnavului. in acest caz de dezacord, simtul bolnavului devine expresia simtului alienarii psihice sau al nebuniei".

Pentru H. Tellenbach, ceea ce corespunde aici formal unui proces hermeneutic este de fapt interpretarea unui "atmosferic" specific personal al bolnavului, in interiorul unei sfere comune, largite cu cea apartinand prezentei persoanei medicului, asa cum se poate vedea in ura urmatoare:
In cazul de mai sus, din punct de vedere hermeneutic nu se mai poate realiza o "intalnire/contopire a orizonturilor" intelegerii celor "doi interlocutori". Imposibilitatea "contopirii orizontului" intre medicul psihiatru si bolnavul psihotic pare a bloca orice forma de comunicare sau de colaborare comuna, anuland in felul acesta orice posibilitate de intelegere.
Medicul psihiatru percepe, vede ceea ce este "strain" spiritului logic, normal, in cazul bolnavului psihotic, schizofrenic, in "spatiul relatiei atmosferice", dar el nu poate realiza "intelegerea" acestui "alt fel de a fi" al persoanei "diferite" a bolnavului psihotic. Ceea ce are importanta esentiala in intelegerea sensului "anormalitatii psihice" este rezultatul unei "puneri impreuna" (Gemeinsamen) care urmareste silirea unei legaturi de "potrivire" (Zusammenpassen) in cadrul interior relatiei atmosferice.
Rezulta de aici faptul ca inainte de a se pune diagnosticul clinic, trebuie silita "relatia atmosferica" dintre medic si bolnav, ca o "cunoastere" sau ca o "simtire" intima a bolnavului, a "ceea ce este el diferit" ca persoana umana in raport cu starea de normalitate. Important este ca medicul care obser face aceasta judecata de loare raportand "impresia pe care i-o face bolnavul" pe de o parte la cunostintele si experienta sa personala, in extern-formal, iar pe de alta parte, la propria sa subiectivitate, ca mod de eluare personala a starii de normalitate psihica, deci in interior-subiectiv.
Ceea ce trebuie retinut ca important in actul hermeneutic este faptul ca subiectul trebuie mai intai "simtit" si "cunoscut" de medic printr-un act de reflectie si ulterior "gandit" si "etichetat" diagnostic atat din punct de vedere clinico-psihiatric, cat si din perspecti psihopatologica.