Macul (Papaver somniferum), sursa celui mai puternic si important analgezic, morfina, dar si a celui mai renumit drog de strada, heroina, este in acelasi timp o binefacere universala si un dezastru universal. Din preistoric pana in prezent, el a avut un rol central in viata si viitorul omenirii, atat in bine, cat si in rau. Opiul este se intarita a macului. Ea se recolteaza prin taieturi subtiri in peretele capsulei, fiind colectata dupa ce se coaguleaza.In ciuda numarului mare de cercetari privind originile cultirii si consumului de opiu, inca nu s-a silit cu exactitate unde si cand au inceput. Se pare, totusi, ca macul a fost cultit pentru prima oara acum circa 8 000 de ani, in vestul regiunii mediteraneene. In Europa neolitica, consumul de opiu era foarte raspandit, fapt atestat de descoperiri numeroase de seminte de mac in diferite tari. Utilizarea sa arhaica rituala ca substanta psihoacti poate fi dedusa din descoperirea a numeroase capsule de mac intr-o necropola preistorica din sudul Spaniei, datand aproximativ din 4200 I.Hr. Exista toate motivele sa se creada ca opiul continuat sa fie cultit si folosit atat ca medicament, cat si ca enteogen, pana in epoca istorica.In mormantul egiptean antic al lui Ka de la Deir el-Medina s-a descoperit un s care-si pastrase o parte din continut. Respectivul reziduu a fost supus analizelor stiintifice intr-un laborator din Geno. Au fost injectate extracte din reziduu unei broaste si unui soarece si ambele animale au cazut intr-un
somn adanc. S-a constatat ca substanta este morfina si ca opiul din care fusese extrasa era vechi de circa 3 000 de ani si inca activ! Se pare ca exista un comert antic cu opiu, Egiptul fiind aprovizionat din Cipru. Acest fapt a fost demonstrat de descoperirea in Egipt a unor se ceramice cipriote datand din epoca bronzului. Unele dintre aceste se apartin unui stil denumit "ulcioare cu inele la baza". La inceputul anilor '60, Robert Merrillees a atras atentia asupra faptului ca aceste ulcioare cu inele la baza seamana in mod remarcabil cu macul si a sugerat ca aceste obiecte imita forma capsulei de mac si ca sunt recipiente pentru transportul opiului. Analizele chimice facute ulterior de John Ens pe reziduurile organice din aceste se au pus in evidenta prezenta opiului. Totusi, corectitudinea acestor analize a fost pusa de curand sub semnul intrebarii. Chiar si asa, cazul ramane extrem de convingator.
Printre obiectele descoperite pe santierul arheologic de la Kition, in Cipru, exista artefacte care par sa fi fost folosite la
fumatul opiului. in unele temple din epoca bronzului tarziu (perioada a lll-a tarzie cipriota) s-au descoperit obiecte din fildes datand din perioada 1220 - 1190 I.Hr., unul dintre ele fiind identificat de arheologi si alti experti ca pipa pentru opiu; altul este un s cilindric, identificat ca s ritualic pentru fumatul opiului. Pipa de fildes are ce mai putin de 14 centimetri in lungime si se ingusteaza usor de la un capat la altul. Este ornamentata cu linii curbe si in zigzag. La capatul mai subtire exista o deschizatura, facuta pentru a crea un canal pe aproximativ o treime din lungimea pipei. Acest canal se intalneste cu o alta deschizatura facuta in partea superioara pipei, care inca mai pastreaza semne de ardere. La capatul mai lat se afla un canal ce duce de la capatul propriu-zis pana la o deschizatura de la capatul superior, care se sfarseste cu un orificiu pentru agatat. La acest capat a mai fost inceput un orificiu care n-a mai fost terminat, probabil o incercare nereusita de a face orificiul de agatat. Acest obiect cilindric are forma asemanatoare cu un recipient gasit in Creta, identificat la randul lui ca obiect folosit la fumatul ritual al opiului, foarte probabil ca parte integranta a cultului zeitei fertilitatii. in lucrarea sa intitulata On the Trail of the Ancient Opium Poppy [Pe urmele macului in Antichitate], Mark Merlin afirma ca opiul a ajuns probabil in Grecia in prima faza a perioadei tarzii a Eladei (1600 - 1450 I.Hr.). Au fost descoperite inele cu sigiliu miceniene care infatiseaza zeitate feminina tinand in mana ce ce pare a fi un manunchi de mac, motiv ce poate fi sursa reprezentarii ulterioare a Persefonei, in perioada clasica greaca, tinand in mana maci. Macul avea o mare importanta in lumea greaca si in cea romana si se spune chiar ca filosoful neoplatonician Plotin era dependent de opiu.
Daca traditia medicala greaca si romana au influentat, fara indoiala, folosirea opiului in restul Europei, celelalte tari aveau, evident, propriile cunostinte populare stravechi din care sa se inspire, intrucat foloseau la randul lor opiul inca din epoca neolitica. Se pare ca proprietatile psihoactive ale opiului si, poate, faptul ca provoaca dependenta erau cunoscute in trecutul indepartat. Un manuscris din secolul al XlV-lea, intitulat Papal Garland Concerning Poisons [Colectie de scrieri papale privind otravurile], cuprinde afirmatia ca opiul provoaca
tulburari mentale. Medicul Oswald Crollius (1560 - 1609), adept al lui Paracelsus, obser ca in opera maestrului sau intitulata Archidoxes exista descrierea unui
analgezic specific pe baza de opiu. Paracelsus (1493 - 1541), marele alchimist si medic din secolul al XVI-lea, nu numai ca a popularizat folosirea opiului in medicina mai mult decat oricare dintre contemporanii sai, ci a fost si primul care a preparat laudanum, un amestec de opiu si alcool. Laudanumul avea sa ramana popular pana in secolul al XX-lea; in Marea Britanie inca se mai fabrica in cantitati mici, medicii putand sa-l prescrie, cu toate ca putini au cunostinta de acest lucru. in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea existau nenumarate preparate cu opiu: William Salmon enumera circa 170, intre care Extractul lui Quercetani (care era un amestec de opiu si mied bautura alcoolica obtinuta din apa si miere), Extractul de opiu al lui Crollius, Extractul de opiu cu maselarita, Analgezicul lui Paracelsus, Laudanumul lichid al lui Joel Langelot, Laudanum Starkii (un preparat al lui George Starkey, identificat de obicei cu alchimistul Eiraneus Philaletes) si Laudanum Liquidum Helmontii (un preparat al lui John Baptista n Helmont, 1577 - 1644). in lucrarea sa Oriatrike, n Helmont este foarte sceptic cu privire la eficacitatea opiului in tratarea bolilor psihice, deoarece nu vindeca pacientul, ci ii induce artificial o stare de stupor narcotica, pentru a-i linisti "cosmarurile cu ochii deschisi". in Anglia victoriana, opiul era o componenta a vietii cotidiene si constituia un mijloc aproape universal de a-i potoli pe
sugari si pe copii. Era foarte popular in randul dadacelor, care il foloseau in mod curent pentru a-i droga pe cei lasati in grija lor. Fara indoiala ca si astazi multe doici ar folosi sticla cu laudanum daca li s-ar permite!
Erotomania occidentala s-a reflectat in Orient in secolele al XVIII-lea si al XlX-lea, dupa cum arata o relatare despre afrodiziacele cu opiu: "Exista un preparat pe care indienii il obtin din opiu si pe care chinezii il folosesc pentru a trai desfraul; folosirea lui le provoaca o pofta atat de nestapanita, incat prostituatele nu reusesc sa faca fata asalturilor furibunde". Spre sfarsitul secolului al XlX-lea, consumul de opiu a inceput sa fie examinat cu un ochi mai critic; intr-un acces complet nejustificat de xenofobie impotri chinezilor, opiul nu a mai constituit o parte integranta a vietii cotidiene, ci a devenit un drog "diabolic" si "strain". Drept urmare, dependenta de opiu a scazut, dar a fost inlocuita de cea fata de morfina si heroina, mai puternica.
Surse: Bisset et al 1994, Ens 1989, n Helmont 1662, Karageorgis 1976, La Barre 1980, Manniche 1989, Merlin 1984, Merrillees 1962, Parssinen 1983, Salmon 1693, Sherratt 1991, Thorndike 1923-58, Williams 1974.
