Aspecte generale
Prezenta nebuniei in lume a produs sentimente si atitudini paradoxale : uimire, neliniste, teama, repulsie sau fascinatie, toate generand, dincolo de orice forma de "atitudine sociala", intrebari. Prima si cea mai nelinistitoare dintre ele a fost: "Ce este nebunia ? ". Desi am vorbit despre aceste aspecte pe larg, vom distinge doua categorii de raspunsuri: culturale, de factura mistico-magica, ce considera nebunia ca pe o manifestare a supranaturalului in om, din sau demoniac ; stiintifice, de factura predominant medicala sau mcdico-psihologica, ce vad in nebunie o alterare a spiritului, o schimbare patologica a persoanei umane, sub diferite aspecte.
Interesant si semnificativ pare faptul ca ambele opinii au existat permanent in paralel, acceptandu-se reciproc, in mod tacit, adesea chiar completandu-se sau suprapunandu-se pana la a se confunda una cu alta. Exemplul cel mai semnificativ, in sensul acesta, ne este oferit de psihozele experimentale. Dar pana la analiza aspectului pur stiintific, vom insista asupra etapelor care l-au precedat.
Acceptand existenta unei fascinatii a nebuniei din care decurge orice interogatie, ca si multitudinea de raspunsuri, trebuie sa acceptam, lucru probat, de altfel, si de faptele istorice, ca se poate vorbi despre o istorie culturala a nebuniei, alaturi de cea stiintifica, psihiatrica sau medico-psihologica (M. Sendrail, J. Postei si CI. Quetel, H. Baruk, T.-K. Osterreich, M. Ristich de Groote, H. Ey, W. Szumowski, M. Foucault, R. Semelaigne, Y. Pelicier, D. Cargnello).
Se poate afirma, in sensul acesta, fara a comite o eroare, ca "intrarea" in psihiatrie s-a facut prin "poarta" practicilor mistico-magice, ale samanismului si dinatiei oraculare, precum si prin sistematizarea datelor ate de antropologia culturala, in special a celor de etnopsihologie si psihiatrie transculturala (M. Eliade, H. Ellcnberger, E. Kraepelin, Y. Pelicier, H. Ey, M. Sendrail, A.V.S. De Reuck si R. Porter).
Extazul samanic si transa oraculara au constituit primele manifestari culturale, dar si primele "modele de comportament" ale nebuniei ritualizate si cu o functie sociala bine precizata. in aceasta acceptiune, nebunia este "poarta de trecere" intr-o "alta lume". O lume a misterelor, a miracolului sau a terifiantului, a exazului sau a angoasei, pe scurt, o perspectiva deschisa catre descoperirea si cunoasterea omului si a destinului acestuia (J. de Romilly, A. Fcstugiere, M. Eliade). Este de la sine inteles faptul ca aceste "practici" se fundamentau pe niste mituri ale nebuniei.
Practica nebuniei in cultura, ca paradox al gandirii logice, al comportamentului concordant cu realitatea, al modului de a simti si de a vedea al naturii umane.

demonstreaza ca aceasta a exercitat si, sub alte forme, diferite de cele arhaice, continua ca sa exercite anumite functii sociale chiar in societatile moderne, asa cum a facut-o in cele anterioare istoric.
Nebunia, ca paradox al naturii umane, fascineaza, socheaza si inta totodata la reflectie- Din punct de vedere psihanalitic, ea exercita, in ul colectitatilor umane, o functie catarctica (D. Barrucand, C. Enachescu). Este "descoperire" si "avertisment", realizand intalnirea umanului cu supranaturalul din, ca in cazul profetismului sau al dinatiei oraculare. in sensul acesta, Pythia, la greci, si Sybila, la romani, den personaje emblematice, simboluri ale exemplaritatii nebuniei, respectata, temuta si ascultata.
Luciditatea zionara a profetilor Vechiului Testament, precum si extazul tenebros al profeteselor oracolului de la Delphi sau al sibilelor romane sunt "semne" trimise oamenilor de dinitate, carora acestia trebuie sa se supuna si pe care trebuiau sa le urmeze.
"Delirul profetic" se intemeiaza, la originea sa ca act cultural, pe credinta ca reprezinta o "voce dina", un "avertisment" dat oamenilor de catre dinitatea perceputa ca instanta de suprema "cenzura". De fapt, totul este o vasta "proiectie colectiva" a pulsiunilor acumulate intr-o comunitate umana care se "descarca" periodic, realizand un act de catarsis colectiv. Este calea de "purificare" si de "regasire" a originilor, fapt care coreleaza nebunia cu miturile salvatoare, ale "reparatiei" morale a unei lumi roase de cii, de pacate si care, dupa un ritual presilit, se restaureaza periodic (M. Eliade, Y. Pelicier, J. Starobinski).
Pentru Socrate, nebunia este de doua feluri: nebunia dina (theamania), dar al dinitatii, si nebunia-boala, alterare a spiritului, a mintii si comportamentului uman. Se sileste in felul acesta o demarcatie neta intre dimensiunea culturala si cea medicala a nebuniei.
Aceasta dihotomie a nebuniei nu poate fi contestata, iar psihopatologia trebuie sa-i acorde o atentie deosebita pentru a putea realiza, prin aceasta, o ziune cat mai completa asupra umanului. in plus, ni se reveleaza, inca o data, faptul ca nebunia, ca paradox al umanului, are un rol deosebit de complex atat in existenta indiduala, cat si in cea sociala, iar ignorand-o, refuzand s-o vedem si s-o intelegem, vom avea numai o imagine partiala a omului. Valoarea psihopatologiei consta tocmai in revelarea acelei laturi ascunse, tenebroase, a spiritului care, pierzandu-si lumina ratiunii, se cufunda in intunericul nebuniei, al irationalului. Un asemenea motiv tematic ne este oferit de psihopatologia experimentala.
S-ar putea ca acest termen sa surprinda, mai ales ca am afirmat anterior in aceasta lucrare ca obiectul psihopatologiei nu se experimenteaza, el fiind supus reflectiei si analizei fenomenologice, unei interpretari hermeneutice. Vom incerca sa dovedim ca ceea ce intelegem prin experiment in psihopatologie se refera, de fapt, la "reproducerea" unor manifestari psihice anormale, morbide, cu caracter tranzitoriu, in scopul analizei si cunoasterii fenomenelor psihice morbide, asa cum sunt ele intalnite, in mod curent, in clinica psihiatrica.
Reproducerea artificiala a unor manifestari psihice anormale, de regula de factura psihotica, reprezinta o forma de "acces controlat" pentru intelegerea mecanismelor psihopatologice ale fenomenelor psihice morbide. Distingem, in sensul acesta, doua aspecte : utilizarea in scopul unor ritualuri mistico-magice a unor substante psihotrope de natura psihodisleptica, capabile de a produce stari de extaz, trairi onirice, derealizari si depersonalizari etc., ce au semnificatia de comportamente culturale, fara o intentie de cercetare psihopatologica directa; administrarea pe un lot experimental de animale de laborator sau pe subiecti umani voluntari a unor substante psihotrope cu actiune selectiva, controlabile, in scopul reproducerii si studierii unor manifestari psihopatologice.

Substantele psihotropeIn psihofarmacologie, prin substante psihotrope se intelege acel grup de substante chimice, naturale sau de sinteza, care, administrate unor subiecti normali, pot induce modificari variate ale functiilor psihice (euforizante, tranchilizante, sedative, anxiolitice, hipnotice) sau care la bolnai psihic pot determina efecte terapeutice pozitive de restaurare a echilibrului psihic (antidepresive, antihalucinogene etc). Alaturi de acestea, mai este cunoscuta o gama larga de substante psihotrope care, administrate, produc efecte "negative", inducand aparitia unor manifestari psihotice, delirante, delirant--halucinatorii, stari confuzionale, agitatie etc. Acestea sunt substantele psihodisleptice.
Din cele mai vechi timpuri sunt cunoscute aceste substante, de regula alcaloizi, extrase din te, care, asa cum am spus, administrate unor persoane, produc modificari psihice, de diferite tipuri, intensitati si durate.
Unele dintre acestea sunt larg utilizate in mod curent, in special in scopul obtinerii unei stari de euforie, asociaLl adesea cu o analgezie sau cu o reducere a sensibilitatii generale, fapt care produce o stare de "bine general", un sentiment hedonic fizic si psihic. Aceste substante, descoperite si utilizate in istoria umanitatii, sunt la origine legate de o practica magica, tocmai datorita efectului pe care-l produce utilizarea lor.
Cel mai vechi cunoscut din aceasta serie este alcoolul, principiul activ existent in n si care produce betia, starea de euforie cu dezinhibitie hipomaniacala sau moriatica, uneori chiar cu agitatie motorie si verbala olenta, dezordonata si antisociala. In jurul sau s-a creat si culmi zeului Bacchus, cu intregul sau ritual orgiastic.
Tot din Antichitate sunt cunoscute efectele mandragorei, descoperita si utilizata de Dioscoride. Alcaloid solanaceu cu efecte atropinice, acesta era considerat afrodiziac, anestezic, narcotic, atribuindu-i-se o valoare magica particulara.
Daca cele doua substante mai sus mentionate apartin bazinului european al Mediteranei, in mod egal, din vechime sunt cunoscute si utilizate in Asia, in special in China si India, opiul si derivatele acestuia, tot pentru efectele sale analgezice, hipnotice si de derealizare. Aceste preparate au fost introduse si utilizate in medicina europeana, initial de Paracelsus si, ulterior, de Sydenham. Dintre derivatele de opiu, cel mai cunoscut si folosit in medicina este morfina.
Opiaceele produc o stare de liniste, sentimentul de "bine" general, fizic si psihic, desprinderea de realitate, destindere musculara, distantare de orice fel de preocupari, tensiuni psihice emotionale, stari de transa onirica etc.
Din America prone alcaloidul cocaina, extrasa din frunzele de coca, drogul sacru al incasilor, utilizat in Europa initial de P. Mantegazza si, ulterior, si de S. Freud, pentru efectele sale antidepresive si euforizante, ca anestezic, excitant intelectual si al imaginatiei.
O alta substanta psihotropa, cunoscuta inca de la Herodot si mentionata de Homer in Qdiseea, este hasisul, principiu alcaloid extras din canabis indica, avand actiune halucinogena si producand prin ingestie stari de derealizare onirica, euforie, destindere generala. Era foarte la moda ca utilizare in secolul al XlX-lea la poetii si scriitorii romantici. Ch. Baudelaire noteaza aceste experiente personale in Les paradis artificiels si, ulterior, J. Cocteau le va descrie in Opium.
Tot din America prone mescalina, alcaloid extras din peyotl, venerata de indigeni ca drog initiatic. Administrarea sa induce o stare de extaz nirvanic, populat cu ziuni, o stare de derealizare resimtita de indid ca o dematerializare corporala cu trecerea in "alte dimensiuni" temporal-spatiale.
Mescalina, utilizata experimental, produce stari senzoriale particulare de tipul "auditiei colorate" in cursul carora subiectul percepe sunete muzicale asociate cu imagini, mai mult sau mai putin organizate din punct de vedere formal, intotdeauna colorate, toate derulandu-se pe fondul unei trairi emotional-afective agreabile, pe care, ulterior, persoana respectiva le poate relata.
Produsul de sinteza LSD-25 (dietilamida acidului lisergic) este un drog psihodisleptic capabil sa produca, atunci cand este administrat, stari psihotice similare lourilor clinice ale schizofreniei.
Psilocibina este principiul activ continut intr-o ciuperca din America de Sud. Cunoscuta si sub denumirea de "ciuperca sacra", ea are o actiune psihodisleptica apropiata de cea a mesaclinei si LSD-25.
De Jong si Baruk au utilizat in experimentele pe animale efectele bulbocapninei, care, administrata, produce louri clinice de tipul calatoniei.
In afara celor mai sus mentionate, stiinta moderna a produs in laborator numeroase substante de sinteza care au efect psihotrop important si variat ca actiune. Printre acestea se numara protoxidul de azot, eterul, amfetaminele (simpatina, pertina, benzedrina, metedrina), precum si cortizonul si unele antibiotice.