Cadrul general al problemei
Nicaieri in stiinta nu este intalnita o disputa mai serioasa si parca de nesolutionat ca in cazul delimitarii cadrului si al acceptarii formelor individuale ale tulburarilor psihice. Integrat in sfera stiintelor umaniste "obiectul" psihologiei normale si patologice este supus acelorasi puncte de dere contradictorii ca oricare alt "domeniu particular" al acestora. O rezolvare corecta, autentica a delimitarii acestui cadru epistemic trebuie sa inceapa cu o revizuire a "modului de a gandi" in sfera stiintelor umaniste. Spunem lucrul acesta intrucat asistam la o tot mai puternica si extinsa penetratie a "modului de gandire pozitivist" in acest domeniu, fapt care modifica intr-o masura considerabila cadrul epistemic.
Asa cum am mai spus-o si in alte ocazii1, "obiectul" stiintelor umaniste trebuie "gandit" si "inteles" pornindu-se, in scopul acesta, de la aspectele fenomenologice ale sale si nu aplicandu-i-se atributele de ordin material-factologic ale "obiectelor" din sfera stiintelor poziti. Punctul de dere materialist a dus la deformari si erori gra, care au alterat pana la completa sa dizolvare "obiectul" stiintelor umaniste.
Obiectul stiintelor umaniste este omul, dar nu "omul abstract" cu sensul de "conceptul de om", ci "omul viu" sau "omul in
carne si oase"2, intelegand prin aceasta omul determinat "in sine" si "pentru sine", cu o identitate precisa, unica si irepeila. Aceasta este persoana umana.
Gandirea umanista reasaza in centrul problematicii sale omul considerat ca "fiinta personala", separandu-l definitiv de "lucrurile materiale" cu caracter impersonal cuprinse in seria phyche-uXm si reevaluand in felul acesta seria p/ivc/ie'-ului. Acest punct de dere schimba complet atitudinea metodologica si construieste o noua epistemologie a umanului, avand in centrul ei, asa cum spuneam mai sus, persoana umana.
Separarea lui phyche de physis in sfera stiintelor umaniste face ca "obiectul" sa devina "subiect", iar modul de "a fi" al subiectului sa fie reprezentat prin viata sufleteasca, considerata ca modalitate de "traire" a constiintei de sine a subiectului pur. Aceasta conceptie situeaza psihologia in centrul stiintelor umaniste, facand ca in jurul ei sa graviteze toate celelalte. Faptul se justifica si, din acest motiv, putem spune, para-frazandu-l pe A. Schopenhauer1, ca asa cum "toate artele aspira la conditia muzicii", in mod egal, "toate stiintele umaniste trebuie sa aspire la conditia psihologiei".
Acest model de gandire melodica ce fixeaza in centrul stiintelor umaniste persoana trebuie acceptat si de psihiatrie, si de psihopatologic, intrucat persoana umana considerata ca "obiect al stiintelor umaniste" vine din sfera psihologiei2. Odata silit acest lucru, putem trece la abordarea modalitatilor de clasificare a bolilor psihice.
Modele de clasificare
Necesitatea unei clasificari a bolilor psihice a nit odata cu constituirea clinicii psihiatrice. Nevoia unei "ordonari sistematice" care sa cuprinda intr-o maniera comprehensiva si, prin urmare, accepila intregul "material cazuistic" a construit in interiorul medianei clinica psihiatrica.
Acest punct de dere, care, de altfel, se justifica atat in teoretic-doctrinar, cat mai ales in practic de necesitati de ordin terapeutic, a facut ca "boala psihica" sa fie construita si inteleasa ca si "boala somatica". Bolile somatice, ca afectiuni corporale, se inscriu in "ordinea physis-\i\u\", pe cand bolile psihice, ca afectiuni ale sufletului, de inscriu in "ordinea psyche-ului". Modelul de gandire medicala le plaseaza insa, cum spuneam, pe amandoua in aceeasi "ordine a physis-ului". Aceasta pare sa rezol necesitatile medicale cerute de practica clinica uzuala, dar ele nu vor explica natura anormalitatii psihice, semnificatia nebuniei considerata, in primul rand, ca fenomen uman3. Mai mult chiar, se creeaza adesea confuzii, apar controrse si se construiesc "modele" diferite de "louri clinice", fapt care face ca in clinica psihiatrica sa nu existe un punct de dere comun, acceptat de toti specialistii.
Ideile psihiatrice care "vin" dinspre medicina fac "ca psihiatrii sa nu poata accepta "fiinta celuilalt", a nebunului, decat cu titlul de "fiinta bolnava" (P. Berber si H. Luccioni). Prin aceasta, nebunii sunt inclusi in "spatiul discursului psihiatric". Avand in dere faptul ca nu exista decal un singur fel de "a fi bolnav", medicul este obligat sa "delimiteze" in interiorul contextului "discursului clinico-psihiatric" forma de boala de care este afectata persoana respectiva, in scopul administrarii unui tratament eficient.
Nevoia stringenta a unei clasificari clinico-psihiatrice a tulburarilor psihice vine din necesitatea de adaptare a medicului la practica psihiatrica de fiecare zi. In sensul acesta, orice clasificare, pentru a fi explicita si accepila, trebuie sa reprezinte o actiune de cunoastere a intelectului care sa aiba ca "obiectiv metodic" ordonarea coerenta si clara a tulburarilor psihice. In felul acesta, "clasificarea bolilor psihice" va putea deni un riil instrument de organizare a "discursului epistemic clinico-psihiatric" si un instrument de orientare in practica clinica uzuala, in fine, un "limbaj stiintific" unirsal acceptat si utilizat curent de toti specialistii.
In ceea ce priste tipurile de clasificare a bolilor psihice, acestea se vor raporta la "normalitatea psihica" a persoanei umane. in sensul acesta, tulburarea psihica pe care medicul psihiatru o constata ca abatere de la normal poate aa urmatoarele aspecte: "continuitate sau discontinuitate cu normalul, entitate sau sindrom, atitudine simptomatica sau psihopatologica" (P. Berner si H. Luccioni). La acestea, H. Tellenbach adauga "cameleonismul metodologic" al psihiatrului in actul de delimitare a "modelului bolii", iar H. Lanteri-Laura afirma ca "boala psihica" este un "concepi operational" care corespunde unor structuri plurale, ceea ce face din clasificarea nosologica a bolilor psihice un riil "pal al lui Procust".
Principii de clasificare
Orice clasificare presupune compunerea unei "clase" sau a unui "ansamblu de clase" in care obiectele sau fenomenele sunt aranjate ordonat in conformitate cu niste "criterii" predeterminate (J.K. Wing). Este evident faptul ca o clasificare valida este cea care se intemeiaza pe criterii de "identificare" si de "diferentiere" a obiectelor sau a fenomenelor pe care le are in dere. Rezulta de aici faptul ca "aria de clasificare" va cuprinde intr-o maniera ordonata si logic explicita un "camp epistemic" in care se regasesc grupate obiecte sau fenomene inrudite, apartinand prin aceasta "relatie de inrudire" aceluiasi a "ansamblu de clase", asa cum afirmam mai sus.
Nosologia este domeniul stiintific al clasificarii bolnavilor. Din punct de dere teoretic, clasificarea trebuie sa aiba in dere "elementele" sau "criteriile" care, prin frecnta lor, apropie obiectele sau fenomenele si, prin aceasta "relatie de inrudire", le "reuneste" in aceeasi "clasa", dar, in acelasi timp, le atribuie si o sursa comuna.In cazul bolilor psihice, "relatia de inrudire" este data de abaterea de la normalitatea psihica, iar in ceea ce priste "originea" si "specificitatea", intra in discutie, in primul caz, "factorii etiologici", iar in cel de-al doilea caz, "factorii psiho-patogenetici". Corelat cu acesti factori, se discuta, in mod corespunzator, "terapeutica" si "prognosticul".
Importanta clasificarii bolilor psihice, atat teoretica, cat si etica, se raporteaza la diagnosticul clinic. Rolul diagnosticului clinic este "de a recunoaste un model clinic particular" (J.K. Wing).
Baza criteriologica a clasificarii bolilor psihice o reprezinta simptomatologia psihiatrica. Orice clasificare in sfera psihiatriei se intemeiaza pe observarea simptomelor si a semnelor pe care le pun in evidenta, in primul rand, anamneza bolnavului si, in al doilea rand, examenul clinic. Pe baza simptomatologiei clinice se va putea intocmi un "glosar de definitii" care sa reprezinte o riila "monografie-ghid" de psihopatologie cu rolul de "reper diagnostic".
