Etimologie. Repere istorice
Despre stres, concept care a generat si genereaza in continuare destule controverse si nedumeriri, s-au publicat, dupa introducerea lui in stiinta de catre Selye, foarte multe articole si monografii, estimate la 120 000 pana in 1981. Cu toate acestea, problematica stresului, in special a celui psihic, continua sa anime atat atentia specialistilor, cat si a maselor largi, termenul de stres fiind ancorat puternic si in limbajul cotidian.
Nu se cunoaste exact cand s-a folosit pentru prima data notiunea de stres in limbajul psihologic, diferite surse in ani diferiti, dar cert este faptul ca conceptul a cunoscut o raspandire rapida datorita teoriei lui H. Selye.
Webster's Encyclopedic Unabriged Dictionary of the English Language explica etimologia cuntului stres" ca provenind partial din etimologia cuntului englezesc distres", partial din cuntul estrece" provenit din franceza veche, ce aveau intelesuri de constrangere, suferinta", si derire din latinescul strictus", participiul trecut al lui stingere" cu intelesul de a trage (din) greu".
Termenul de stres desemneaza o serie de substantive inrudite ca inteles, dar cu nuante care pot diversifica sensul: incordare, presiune, pora, forta, efort, solicitare, tensiune, constrangere etc.
Asa cum obser mai multi autori, toate organismele vii exista in virtutea legitatii adaptarii, fenomen sesizat pe istoric cu mult inaintea celui de stres, ultimul fiind zut adesea atat drept sursa, cat si consecinta unei adaptari prin mecanisme de aparare ramase primitive si inadecte vietii contemporane.

Hipocrat, sustinui de mai recentele teorii ale lui C.l. Bernard (1878-l879) s.a., vehicula ideea privind capacitatea organismului de a-si mentine conditiile interne de viata, idee dezvoltata de fiziologul american Walter B. Cannon, care introduce termenul de homeostazie" ce indica aceasta capacitate. Cannon demonstreaza existenta numeroaselor mecanisme homeostatice specifice de natura fiziochimica, enzimatica, endocrina si nervoasa, mecanisme ce protejeaza organismul contra unor agenti perturbanti.
Considerat a fi cel mai important precursor al teoriei stresului, Cannon studiaza reactiile organismului in situatii de urgenta si in particular reactia cunoscuta sub numele de ht of flight". Datorita acestor reactii, oamenii, ca si animalele, vor alege intre a lupta sau a incerca sa fuga de situatia care devine amenintatoare pentru ei. Cannon dovedeste experimental rolul secretiei de adrenalina in adaptarea organismului la stimulii din mediu in situatiile de urgenta, teoria sa despre nevroza defensi si mecanismele inconstiente de aparare psihologica rele existenta unor tendinte divergente de evolutie a indicatorilor neurovegetativi in starea de emotie, tendinte puse in legatura cu predominarea la nivel individual a reglajului simpatic sau parasimpatic s.a.

Modele teoretico-experimentale ale stresuluiIn literatura de specialitate stresul este definit si operationalizat diferit, si anume in termeni de:
1. raspuns al organismului la solicitarile din mediu (intern sau extern),
2. stimul sau stresor extern sau intern si

3. interactiune/tranzactie dintre persoana si mediu.

Ne intereseaza in mod special si implicarea personalitatii in procesul dinamic recursiv al stresului, adica rolul mediatorilor si moderatorilor (diferente individuale, mecanisme de gestiune ale stresului), care intervin/se interpun in relatia dintre stresor si efectele stresului asupra functionarii umane.
In continuare ne vom focaliza sintetic pe fiecare dintre aceste componente ale procesului de stres, ale caror modele teoretico-experimentale luate in discutie au fiecare limitele sale.
Modelul fiziologic si teoria raspunsului
Accentul cade pe analiza riatiei raspunsurilor la stres, in special din perspecti psihofiziologica.

Modelul biologic al stresului - Ilans Selye (Sindromul General de Adaptare)
Modelul fiziologic al stresului (denumit si biologic in stiinta) s-a impus datorita cercetarilor de pionierat ale endocrinologului si fiziologului canadian de origine maghiara Hans Hugo Bruno Selye ((ioupil, 1991), incepute in deceniul al patrulea al secolului XX si dedicate cu precadere studiului raspunsului organismului la stimulii nocivi din mediu. Ideea de stres, pentru care este considerat un globc-trotter al stiintei", a germinat aproximativ la 19 ani, cand, fiind student in anul 1 la medicina in I'raga, a obsert ca infatisarea si comportamentul majoritatii bolnavilor internati emanau un acelasi aer suferind: erau palizi, slabiti si Iara pofta de mancare, ceea ce l-a lacul sa se intrebe daca nu cum toate aceste semne clinice aveau un numitor comun?
Stresul este definit de Selye ca reactia nespecifica al organismului la solicitarile externe. in general se stie ca adapilitatea organismelor vii se bazeaza pe oferirea de raspunsuri specifice la stimuli specifici. Hxista insa modificari biochimice nespecifice masurabile, care apar ori de cate ori se impune adaptarea organismului la situatii noi si/sau solicitante/agresive, indiferent de caracterul lor specific. Aceste riatii se refera la modificarea parametrilor sistemului nervos (ex.: supraactirea simpaticului), a sistemului hormonal (hipersecretia unor hormoni), a unor gradienti homeostazici si constante interne ale organismului (nivelul glucozei in sange, temperatura corpului etc.) si a nivelului neurotransmitatorilor (ex. modificarea nivelului adrenalinei).
Stresul biologic descris initial sub numele de sindrom general de adaptare (SGA) parcurge trei etape, caracterizate prin urmatoarele modificari (Selye, 1970, 1976, 1983, cit. in Baban, 1998; Miclea, 1991; Iamandescu, 1997):
1. reactia de alarma (scaderea sub medie a rezistentei generale a organismului, inhibitia SNC, intensificarea activitatii simpatoadrenale, predominarea fenomenelor de caolism, hipotermie, hipoglicemie, cresterea presiunii arteriale, a frecventei cardiace, reducerea tonusului muscular, eliminarea masi de hormoni corticosuprarenali, in special cortisol);
2. stadiul de rezistenta (atingerea nivelului optim de adaptare, predominarea proceselor anaboliee, de sinteza in glanda cortico-suprarenala);
3. stadiul de epuizare (scaderea din nou sub medie a rezistentei organismului, reducerea functiilor corticoadrenale, intensificarea functiilor medu-loadrenale, prelarea fenomenelor de uzura si distrofie, echilente in parte cu cele de senescenta, posibilitatea survenirii colapsului sau a mortii). Selye pune accentul pe capacitatea de adaptare in timp, spre deosebire de Cannon, care a studiat adaptarea de scurta durata la situatii acute de stres.

El demonstreaza ca stresul implica atat stimulare si adaptare, cat si uzura organismului in special la nivel fiziologic, introducand distinctia dintre eustres (stres benellc necesar, care determina o actire optima, mentinerea echilibrului llzic si psihic si are efecte stimulative de adaptare acti) versus distres (stres negativ, nociv, care implica suprasolicitare intensa si prelungita, modificari fiziologice si liziopatologice chiar ireversibile, efecte de incordare, tensionare, dezadaptare de lunga durata, reactii cronice).
Cercetarile sale de o viata, care au respectat principiul holist de abordare, au fost criticate de-a lungul timpului - cateodata pe buna dreptate (chiar el si-a reeonceptiializat partial paradigma) -, dar si continuate de alti cercetatori (chiar de fosti studenti de-ai lui, castigatori ai Premiului Nobel). Astazi, conceptul de stres s-a impus pe tot globul, iar cunostintele in domeniu s-au inmultii si rafinat datorita progreselor tehnico-stiinlifiee realizate, intrandu-se intr-o noua era a cunoasterii si cercetarii. Cu toate acestea, modelul lui Selye trebuie abordai critic, in special in ceea ce priveste notiunea de nespecilicitate a raspunsului organismului, importanta multitudinii si specificitatii stresurilor si raspunsurilor psihologice, rolul mult mai important al interactiunii dinamice dintre personalitate, situatie si efect al stresului.

Abordarile moderne ale modelului fiziologic al stresului
Abordarile moderne asupra stresului accentueaza (apud Derevenco, Angliei & Baban, 1992; lamandescu, 1997):
1. specificitatea reactiei la stres, determinata de situatie si de diferentele individuale (de ex. rolul eognitiei in actirea emotionala si in raspunsul neuroendocrin la stres, preurand teoria cogniti a stresului elaborata de Lazarus: Lacey, 1967; Mason, 1971 cil. in Baban, 1998);
2. rolul stresorilor psihosociali si factorilor de personalitate in raspunsul fiziologic al organismului (scoala suedeza: l'rankenhauscr, 1986, 1988; Lundberg, 1980; Ursin, 1984; Theorell, 1987; Karasck & Theorell, 1990, cit. in Baban, 1998), accentuand asupra conceptelor de supraactire/suprasolici-tare si subaclire, ambele inducand stres in conditiile unor optiuni de control minime, exprimat prin modificari in fiziologic, psihologic si comportamental, cu repercusiuni asupra performantei umane;
3. complexitatea modularii tipului de reactie la stres prin includerea factorului situational (de ex. potentialul de nocivitate asupra organismului a reactiei fiziologice este determinat de combinatia dintre perceperea lipsei controlului si atitudinea de pasivitate si supunere: conceptualizarea termenului de learned helplessness"; Scligman, 1975, apud Baban, 1998);
4. ca mecanismele raspunsului fiziologic ia stimulii aversivi nu implica doar axul hipofizar si cortexul adrenal, ci si o multime de mecanisme neuronale coordonate de SNC, ceea ce accentueaza componenta specifica a raspunsului organismului si evidentiaza capacitatea de intare si persistenta in timp a strategiilor adecte de adaptare la stres (studii asupra semnificatiei raspunsului endocrin in stresul fizic, mental si profesional, realizate la noi in tara de Derevenco, 1976; Baciu & Derevenco, 1984, 1986; Derevenco, An-ghel & Baban, 1992, cit. in Baban, 1998).

Reactiile la stres

Raspunsul la stres este unul complex, care angajeaza interactiv nivelurile fiziologic, emotional, cognitiv si comportamental ale functionarii umane.
Prin prisma teoriei raspunsului, diagnoza nivelului expectat de stres se poate face pe baza caracterului si amplitudinii reactiilor psihofiziologice si comportamentale, in functie de frecventa, intensitate si consistenta in timp. Astfel putem distinge stresul de strain si sa delimitam intre reactii de scurta durata sau tranzitorii (care pot avea efecte benefice, de stimulare si adaptare) si reactii de lunga durata sau cronice (care de cele mai multe ori sunt nocive).
Repertoriul raspunsurilor la stres poate include:
comportamente de cautare si confruntare acti si stari subiective de placere in situatii de stimulare;
comportamente de evitare, aparare si iesire/fuga din situatiile solicitante, insotite de sentimente de neajutorare;
conduite si strategii active de control al mediului si adecre la situatie;
conduite pasive de acceptare a situatiei, insotite de izolare psihica;
destructie sau colaps, ca si consecinta de lunga durata a deteriorarilor psihice, fiziologice si bolilor psihosomatice.
Reactiile obserbile (asa-zisii markeri sau indicatori) la stres pot avea urmatorul repertoriu (fara a avea pretentia de exhaustivitate, apud Baban, 1998, pp. 22 si 23; lamandescu, 1997, pp. 90 - 94):
1. la nivel neuro-fiziologic, chimic-endocrin si imunitar: modificari de electrocardiograma-tensiune, timpi de reactie, galnometrie cutanata (con-ductanta electrica a pielii), pletismografie, tensiune musculara (hipertonie), ticuri, hiperventilatie, tahicardie, bradicardie, extrasistole, aritmii, presiune arteriala crescuta sau colaps, existenta hormonilor de stres (catecolamine, cortizol, opioide), glicemie, acizi grasi liberi, colesterol, modificari ale imu-noglobulinei etc;
2. la nivel emotional: mimica crispata, anxioasa, depresi, frustrare, anxietate, manie, ostilitate, nervozitate, neliniste, depresie, insatisfactie, labilitate, culpabilitate, demoralizare, neputinta, alienare;
3. la nivel cognitiv: deteriorari ale memoriei de scurta si lunga durata, scaderea gradului de concentrare, cresterea ratei de erori si confuzii, scaderea capacitatii de decizie, de ificare, organizare si control, cautare redusa de informatii, evitare sau negare, inhibitii si blocaje, creativitate redusa, ideatie obsesi si irationala, toleranta redusa la criticism;
4. la nivel comportamental: scaderea performantei, insilitate si fluctuatie profesionala, absenteism, evitare/edare, pasivitate/agresivitate, intoleranta, dezacord, deteriorarea relatiilor interpersonale, accidente, excesul alimentar sau pierderea apetitului, insomnie, raspuns in termeni de totul sau nimic", utilizare crescuta de alcool, tutun, cafea, tranchilizante, tentative de suicid etc.

Modelul patogen si consecintele stresului
Studiul consecintelor stresului asupra starii de sanatate si a relatiei dintre psihic si somatic, dintre stres si boala (implicarea stresului in patoge-neza: si Iamandescu, 1997) a dus la formularea unor riante ale modelului fiziologic al stresului, dintre care amintim modelul fiziopatologic al stresului, precum si la aparitia unor ramuri interdisciplinare: psihosomatica si psihoneuroimunologia.In cadrul modelului patogen, o scrie de cercetatori sunt preocupati de elucidarea rolului predispozant sau precipitator al stresului pentru diverse boli. Chiar daca in literatura de specialitate nu se distinge clar intre reactiile la stres si consecintele la stres (exista controverse si confuzii), vom accentua aceasta delimitare utila pentru demersurile metodologico-experimentale si psihoterapeutice: consecintele globale (asupra starii de sanatate si confortului psihic/fizic) sau particulare (la nivel biochimic si fiziologic, psihologic, social etc.) ale stresului - disfunctii si boli psihosomatice - apar ca sechele ale reactiilor cronice de stres (confruntare pe termen lung cu mai multi stresori). De multe ori, distinctia dintre consecinte si reactii este determinata de diferentele individuale. in intelegerea si explicarea diferentelor interindividuale de intensitate si amplitudine a reactiilor la stres, un concept-cheie si in acelasi timp un criteriu este reactivitatea - definita ca riabila mullifactoriala (include aspecte biologic-constitutionale si de structura psihica) -, care exprima diferentele de actire psihofiziologica dintre starea de repaus si cea de dupa expunerea la stimulii stresanti (Williams, 1986; Strelau, 1989, cit. in Baban, 1998). Conform criteriului de reactivitate, indivizii se clasifica in normo-reactivi si hiperreactivi, iar hiperreactivitatea ca trasatura sila reprezinta veriga-cheie explicati in trecerea de la reactii la consecinte patologice.
Cercetarile recente asupra consecintelor stresului cronic au lidat conceptul de burn-out" (sindromul de extenuare), care rezulta dintr-o implicare de lunga durata in activitati socio-profcsionale solicitante cu oamenii (fiind specifica cadrelor didactice, medicale, celor din domeniul juridic si al serviciilor sociale) si se caracterizeaza prin epuizare mentala, emotionala si fizica, depersonalizare, scaderea performantelor socioprofcsionale. Deoarece cauzele bolilor psihosomatice sunt multilactoriale, iar elementele biologice specifice se intcrrelationeaza dinamic cu elementele psihologice si sociale specifice, propunem abordarea biopsihosoeiala a bolilor si disfunctiilor.

Modelul cau/.al si teoria stimulilor: stresori ca factori de stres
Identificarea stresului cu sursele sau factorii/agentii de stres, denumiti stresori (caracteristici obiective ale situatiei, dimensiuni ale relatiilor sau structurilor socio-organizationale si culturale), si conceptualizarea stresului ca o conditie a mediului apartin de modelul cauzal al stresului si teoria stimulilor.
Modelul cauzal (denumit si ingineresc sau cibernetic) conceptuali-zeaza stresul ca o functie a stimulilor stresanti (definiti drept input-uri sau operationali/ati ca riabile independente) in relatie unilaterala si unidirectionala cu reactiile la stres (definite ca output-uri sau operationali/ate ca riabile dependente).
Stresorii sunt evenimente sau conditii ale mediului fizic, socio-pro-fesional sau intern, care actioneaza cu o anumita intensitate si frecventa si care solicita reactii fiziologice si psihosociale din partea individului.
Literatura de specialitate distinge urmatoarele categorii de stresori:
1. fizici (sonori, termici, vibratori, radiatii, electromagnetici, luminosi, efortul fizic, traumatisme, arsuri, hemoragii externe etc);
2. chimici (noxe cu actiune toxica);
3. biologici (agenti patogeni: virusi, bacterii, paraziti);
4. psihici (stimuli verbali sau nonverbali cu anume semnificatie pentru subiect, suprasolicitare sau subsolicitarc emotional-cogniti, situatiile de examen, stresul preoperator si postoperatoretc.) si
5. sociali (socio-profesionali si culturali; stresorii socio-profesionali vor fi tratati in modulul dedicat stresului socio-profesional).In cercetari asupra stresului au fost utilizati urmatorii stresori experimentali: socuri electrice, expunere la frig-cald, zgomot, deprire senzoriala, de somn, de alimente, competitie, filme, stimuli noi etc. Printre stresorii naturali din mediu amintim: evenimentele majore de viata (de cx. deces, boli, divort, pensionare, emigrare, schimbari socio-profesionale de tot felul etc); tracasari cotidiene (daily hassless": aglomerare sau izolare sociala, conflicte de rol, conditii materiale precare, imposibilitatea satisfacerii trebuintelor de afirmare, afectiune, afiliere); experiente traumatice/catastrofale (dezastre, calamitati, razboaie, accidente, amenintarea integritatii fizice etc).
Modelul cauzal al stresului aduce contributii la intelegerea si aprofundarea rolului structurilor sociale in generarea de posibili stresori. Astfel, in societatea noastra contemporana intalnim o rietate de factori de stres: saracie, discriminare, violenta, izolare, anomia lorilor, crize economico-poli-tice, suprasolicitare informationala, dcprirea de traditii.
Asumptia principala a modelului cauzal, si anume ca stresul rezulta exclusiv din proprietatile stimulilor, este restricti, ignorandu-se complexitatea relatiilor fiintei umane cu mediul sau si diferentele individuale legate de gestiunea si reactia la stres.

Modele de tip interactional ale stresului si teoria tranzactionala
O dala cu publicarea teoriei lui Lazarus (Psychological Stress and Ihe Coping Process, 1966), cercetarile incep sa se focalizeze de la stresul biologic la cel psihologic, conturand o noua paradigma de cercetare: teoria tranzactionala a stresului (Lazarus & Folkman, 1984, cit. in Baban, 1998).
Potrivit acestei paradigme, stresul este definit ea o relatie particulara de interactiune intre persoana si mediu, in care importanta este eluarea solicitarilor din mediu care depasesc resursele proprii de adaptare si ameninta starea de bine a persoanei. Acest proces determina actirea unor mecanisme de coping, respectiv raspunsuri de tip feed-back la nivel afectiv-fiziologic, cognitiv si comportamental, liste preferat termenul de amenintare (fata de cel de stresor), care nu exista in sine, ca proprietate a persoanei sau mediului, ci numai in relatia dintre ele: ca decurge din perceperea unui dezechilibru intre solicitarile impuse si capacitatea de raspuns sau a unei discrepante dintre starea actuala si cea dezirabila.
Teoria tranzactionala este definita prin urmatoarele concepte (tratate pe larg in Miclea, 1997; Baban, 1998 si in modulul rezert stresului socio-profcsional):
1. tranzactia sau interactiunea (se refera la relatia bidirectionala dintre persoana si mediu, in care sunt negociate activ solicitarile mediului si ierarhizarea scopurilor individuale);
2. sistemul cognitiv (ca mediator al eluarii, copingului si emotiei);
3. eluarea (primara: in care situatia primeste semnificatie pentru confortul persoanei: dauna, amenintare si provocare stimulati, fiind insotita de stari emotionale diferite; secundara, prin care sunt identificate alternativele de adaptare) si reeluarea;
4. copingul (definit ca efort cognitiv-comportamental de a reduce, stapani sau tolera solicitarile interne sau externe, care depasesc resursele personale de adaptare) parcurge trei faze:
a) anticiparea/avertizarea: se elueaza costul confruntarii cu situa-
tia; de aici notiunea de stres de anticipare;
b) impactul: au loc raspunsul, redefinirea situatiei si reeluarea;
c) posteonfruntarea: se analizeaza semnificatia personala a interac-
tiunii). Literatura de specialitate utilizeaza urmatoarea clasificare pentru coping:
1. focalizat spre problema sau instrumental (gestiunea cogniti a problemei: rezolrea, redefinirea sau minimalizarea situatiei stresante) si
2. focalizat spre emotie sau indirect (gestiunea emotiilor: reducerea sau controlul raspunsului emotional la stresori, in care sunt incluse si uzul seda-tivelor si tranchilizantelor, drogurilor, alcoolului sau tehnicilor de relaxare).
O alta clasificare comprehensi de tip biaxial - cu reale lente metodologice operationalizeaza copingul in functie de vectorul functionarii mecanismelor de gestiune (apud Miclea, 1997): confruntativ-evitativ, iar in functie de tipul de mecanism implicat distingem: neurobiologic, cognitiv si comportamental.
Unul dintre cei mai importanti factori in eluare si coping este toleranta la ambiguitate, ca indicator al maturitatii emotionale (apud Baban, 1998, p. 48): persoanele cu toleranta crescuta la ambiguitate sunt apte sa adopte comportamente flexibile puternic adaptative, iar cei cu toleranta scazuta vor avea tendinta de a reactiona rapid, neluand in calcul informatii relente pentru eluarea si copingul situatiei.In cadrul teoriei interactionale s-au impus si alte modele, dintre care amintim:
1. modelul ecologic, care propune abordarea holista a persoanei in procesul de interactiune cu mediul fizico-chimic si psihosocial (factorii care determina stresul psihosocial sunt discrepanta dintre abilitatile omului si cerintele mediului, discrepanta dintre trebuinte si posibilitatea satisfacerii lor. Suprastimularea si substimularea, incompatibilitatea dintre rolurile detinute de persoana, modificari prea rapide, care scapa de sub controlul individual) si
2. modelul conserrii resurselor, care sugereaza ca stresul apare in urmatoarele situatii: amenintarea pierderii resurselor, pierderea lor sau prirea persoanei de posibilitatea castigarii unor resurse pentru care se investesc efort si costuri ridicate.

Rolurile diferentelor individuale in studiul stresului

Rolul diferentelor individuale in studiul stresului este semnificativ. Personalitatea a fost si este studiata de numeroase paradigme (biologice, clinice, cognitive, comportamentale, sociologice) la niveluri diferite (comportamental, inconstient, genetic etc.) si cu rezultate si semnificatii diverse sau controversate. Dintre paradigmele si teoriile personalitatii, care au implicatii pentru studiul stresului, in virtutea criticilor, antajelor sau contributiilor controversate aduse, amintim cu precadere influenta teoriei trasaturilor, teoriei situationiste, abordarii genetice a personalitatii, paradigmei psihodinamice, paradigmei cognitiviste, teoriei social-cognitive (apud Baban, 1998).
Sursele diferentelor individuale in studiul stresului sunt numeroase si dificil de inventariat. Totusi, ele pot 11 clasificate astfel (apud Baban, 1998):
- diferente genetice;

- diferente demografice dobandite;

- diferente (pre-) dispozitionale;
Diferentele interindividuale privind reactia la stresul psihologic sunt date de o multitudine de factori, dintre care amintim: factori fizici; factori constitutionali; reactivitate; sex; statut socio-economic; educatie; profesie; rsta; statut marital; factori culturali; anxietate; temperament; nevroticism; tip A de comportament; experienta anterioara; factori cognitivi; sistem motitional; mecanisme de coping; constiinta de sine; convingeri despre sine si lume (self-estcem, locul controlului, optimism, sentimentul de coerenta, robustetea).
Diferentele individuale se manifesta in toate secventele procesului de stres: in expunere, eluare, coping, consecinte de scurta si de lunga durata.